Cronica de impas

Amare coincidente: abia terminasem de citit (necajit) piesa lui Radu Macrinici*, in care trei tineri din “fascinanta” Romanie de azi inchiriaza o camera de hotel pentru a se sinucide, cand, brusc, am alunecat in tulburatoarea carte cu adolescenti in deriva a lui George Mihaita: Dramele adolescentilor. Nimeni nu e singur (CD Press).
Intre 1990 si 1998, George Mihaita (care pentru mine ramane definitiv inchis in acel teribil strigat din finalul “Reconstituirii”: “De ce dai, ma?!?”) a gazduit in revista “Salut” rubrica “Nimeni nu e singur”. Din cele peste zece mii de scrisori de la adolescenti, el publica acum o selectie pe cat de simpla in umanitatea ei disperata si ravasitoare, pe atata de acuzatoare la adresa noastra: parinti, mediu de formare, societate, politici, mentalitati. Inainte de a deschide “Ingerul electric” ar trebui sa treceti prin zecile de biografii adolscentine fracturate de abuzuri sexuale, solitudini complexate, vinovatii reale sau imaginare s.a.m.d., al caror numitor comun il reprezinta constiinta esecului, vulnerabilitatea si resemnarea ispitita de sinucidere: “Am 18 ani si n-am gasit inca scopul vietii mele. Nu stiu nimic”. “Tatal meu din curva nu ma scoate. Singurul prieten care imi este fidel este alcoolul”. “Niciodata nu m-am inteles cu ai mei. Primul pumn de diazepam m-a dus la Urgenta”. “Apoi a fost santajat de mama mea: daca mai vrea sa ma aiba pe mine, sa o aiba din cand in cand si pe ea. L-am pus sa aleaga: ori doua femei, ori nici una”. “Am 15 ani. Doar moartea poate sa ma faca sa-l uit”. “L-am gasit facand dragoste cu sora mea. Vreau sa mor”. “E putin spus ca sunt tinuta in lant. Si cu cat imi interzic mai mult, cu atat o sa musc mai mult din fructul oprit”. “Aveam 16 ani si eram virgina. Am facut dragoste cu el… Mi-am taiat venele cu o lama”. “Cat de mult mi-as dori intr-o zi sa simt ca pot rade cu adevarat…”
Numai asa veti intelege bine tocmai ceea ce ii lipseste piesei lui Radu Macrinici: rechizitoriul.
Alex, Geo si Ada se inchid intr-o camera de hotel paraginit (teatral vazand lucrurile, ceva la intersectia lui Huis clos cu L’homme aux valises) pentru o sinucidere in comun. Dotarea e supraabundenta, iar etalarea mijloacelor “din dotare” stabileste dintru inceput umorul macabru al textului: somnifere, franghie, electrozi, pistol, garou, grenada. Bine dozat initial, jucand pe muchie de cutit (Geo: “Crezi c-o sa arat rau dupa? N-as vrea sa-i sperii pe ai mei”; Ada: “Mi-ai promis ca facem un chef inainte. Mie o sa-mi para rau dupa natura”) textul intra in acceleratie odata cu invazia televizorului in camera si cu emisiunea dedicata necesitatii reintroducerii pedepsei cu moartea la romani. (Nu suntem departe de “sinuciderea in direct” dintr-o piesa a Savianei Stanescu). Dupa pozitia Presedintelui (“Executia nu restabileste doar dreptatea, ea reactiveaza puterea. Puterea mea. Criminalul este un dusman personal al presedintelui”) reprezentantii cetatenilor stabilesc fara clipire si crutare ca “executiile trebuie sa aiba loc si in scoli, chiar la orele de dirigentie”, ca “sigur, curentul consumat s-ar putea plati din fondul clasei”, ca “executiile trebuie executate in piata publica”, dar “oricum scaunelul electric e mult mai misto, mai cool” si ca discoteca ar fi locul ideal: “D.J.-ul sa-l bage in priza. Am auzit ca astia danseaza pe scaun, ceva bestial”. Procurorul decreteaza ca violenta provine de la televizor si ca, oricum, “va doare-n cur de munca noastra”, dupa care, pe ecran, “cateva fete apetisante fac injectii letale unor baieti la fel de sexy”.
Urmeaza primul condamnat exemplar, un aurolac care, pare-se, isi ucisese pedofilul. Numai ca: “Io n-o sa mor. Am un inger care ma pazeste”. Ei bine, cine credeti ca va fi acel inger? (Si aici plonjam in comedia neagra, in teatrul macelului si al deriziunii). Electricianul. Clasa muncitoare, clasa conducatoare. Dupa ce Alex si Geo o hacuiesc pe Ada si se pregatesc sa se branseze la panoul electric simultan cu executia de pe micul ecran, finalul piesei e devastator: electricianul intrerupe emisiunea Tv: “Intrucat statul roman n-a binevoit sa-si plateasca datoriile catre societatea noastra, vom fi nevoiti sa intrerupem curentul electric pe intreg teritoriul tarii. PREZENTATORUL: Nu se poate – Stai putin. nu vezi ca avem aici o executie in direct? ELECTRICIANUL: O executie? In direct? Mi se falfaie!”.
Se mai poate spune ceva? In definitiv, poate ca nevoia mea de rechizitoriu nu-i decat o prejudecata dascaleasca si ca replica mamei lui Geo (“Voi (“Tu l-ai omorat pe Ceausescu”) plus gestul lui Alex (“l-am intrebat pe tata care e patul in care m-au facut si, dupa ce am aflat, m-am urcat cu picioarele pe saltea si m-am pisat in el pana cand au ruginit toate arcurile” – sunt de ajuns cu asupra de masura).

*) Radu Macrinici, Ingerul electric. Editura Dacia, 56 pag, prefata de Miruna Runcan.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar