CRONICA DE TEATRU / "Efemerii" Arianei Mnouchkine – un secol intr-un spectacol (I)

Nu exista titlu mai bun pentru monumentalul spectacol al Theâtre du Soleil – Les ephemeres– chintesenta a conditiei trecatoare a omului, gratie destinelor marunte pin prisma carora este reinviata istoria. Si totusi, titlul a fost fixat abia spre finalul procesului de repetitii care este, in cazul acestei companii, un ritual aparte, ce nu seamana cu nimic altceva.
Actorii Theâtre du Soleil functioneaza ca o comunitate, participa la toate activitatile, creeaza costumele, decorurile, mastile, fac impreuna exercitii, se documenteaza, unii gatesc, iar de mâncat manânca impreuna, impartind acel timp pretios care ii face pe oameni sa se apropie, sa comunice cu adevarat. Ei traiesc precum o familie. Pornind de la cateva idei generale si de la un punct de inspiratie – uneori teatrul asiatic, alteori o simpla imagine/ convingere/ intuitie (cum ar fi ca trebuie sa faca un spectacol in care totul sa se miste, sa nu fie fixat de podea, sa alunece, sa apara si sa dispara precum norii) – ei construiesc impreuna un edificiu, sub ochiul atent, dar care nu se impune dictatorial, al celei care a conceput acest stil de lucru, teoretizat ulterior drept “teatru colectiv”, regizoarea Ariane Mnouchkine.
Semnele acestui stil de munca si viata, devenit in timp o adevarata filosofie ce include si termenii in care are loc fiecare reprezentatie (publicul e primit ca intr-o vizita, e invitat sa vada cum se pregatesc actorii de spectacol, cum se macheaza si isi pun perucile sau mastile, la masutele lor cu oglinzi si veioze, iar in pauze i se ofera fursecuri si bauturi racoritoare) se vedeau si in splendida cladire recent renovata de lânga Central Park unde spectacolul s-a jucat in luna iulie la New York. Park Avenue Armory este un fost manej de cai in care a fost amenajat un spatiu de joc atipic destinat spectacolelor ce nu se potrivesc in salile obisnuite, iar Festivalul Lincoln Center l-a folosit pentru “Les ephemeres”, una dintre productiile eveniment invitate in acest an.
Cum spuneam, saptamana trecuta, spre deosebire de alte spectacole, printre care Kalwerk al lui Krystian Lupa, cel mai titrat regizor al momentului, distins in aprilie cu Premiul Europa pentru teatru, care nu a reusit sa trezeasca interesul new-yorkezilor, Les ephemeres a fost un succes – nu numai ca biletele sau epuizat cu multa vreme inainte, dar spectatorii au intrat imediat in atmosfera spectacolului si au pactizat cu personajele, captivati de povestile lor. Spectacolul e construit din “module narative” separate, ale caror scene se impletesc de-a lungul reprezentatiei. Un personaj e urmarit in mai multe ipostaze fragmentare, ce devin chei pentru intelegerea povestii lui care nu ti se spune intreaga, imaginatia spectatorului fiind aceea care trebuie sa completeze golurile. Fiecare scena se joaca pe mici platforme de lemn impinse manual in spatiul de joc alungit, cu spectatorii pe cele doua parti. Platformele se misca in continuu, astfel incat obiectele si personajele devin vizibile din toate unghiurile si in detaliu. Nimic nu poate fi ascuns, nimic nu e de importanta secundara. Cei care imping si rotesc platformele, alunecand ca niste umbre in jurul lor, sprijinindu-se in genunchi si coate de sol, sunt permanent atenti la ceea ce se intampla pe ele, coordonarea lor fiind perfecta, in acord cu momentele fiecarei scene. Impresia de nisipuri miscatoare e permanenta si modifica structural dinamica spectacolului, rezolvând spectaculos intrarile si iesirile. Undeva sus, in dreapta spatiului de jos, intr-un balcon luminat, se vede un batran cu barba alba, imbracat in negru si asistat de o tanara: e Jean-Jacque Lemetre – compozitor si performer, colaborator de-o viata al regizoarei. „Lemetre e timpul”, spune ea in caietul program al spectacolului. Intr-adevar, muzica si sunetele puse laolalta de Lemetre ritmeaza spectacolul si ii dau profunzime, relevanta.