CRONICA DE TEATRU / Intoarcerea Catalinei Buzoianu (II)

Cand noi, mortii, vom invia

In spectacolul cu piesa lui Ibsen, jocul pe care dublul regizoral (Paul Basarab) il conduce este jocul pacientilor din sanatoriul in care are loc actiunea. Este un joc inventat de regizoare, care se foloseste de pretextul prezentei acestei categorii speciale – bolnavii psihici – pentru a impinge spectacolul intr-o zona guvernata de imprevizibil, obtinand in acelasi timp tablouri foarte plastice, cu grupul de pacienti executand diversele exercitii recomandate lor spre tratare. Bizarele terapii – prin meditatie, prin dans – devin pretexte pentru o desfasurare de energie care mai anima productia, ce ar fi parut altfel complet anosta. Pentru ca, din pacate, piesa lui Ibsen in traducerea politicoasa a Sandei Tomescu Baciu, nu mai spune nimic spectatorului contemporan si pare o simpla dramoleta cu un sculptor de succes ce-si reintalneste o veche iubire. Doar in cateva momente, spectacolul reuseste sa atinga o atmosfera de o tensiune speciala, prin aparitia tacuta, sumbra si prevestitoare de rau a femeii in negru (Irina Wintze). Cand rasare la fereastra decupata in fundalul negru, in dreapta sus, acolo unde ar atarna in mod conventional luna, silueta ei in cadrul negru pare desprinsa dintr-un spectacol de Robert Wilson. Dar personajul bizar al Irinei Wintze e unul secundar, iar protagonistii, in schimb – Cornel Raileanu, Elena Ivanca, Ramona Dumitrean – par incurcati de rolurile lor intr-un trio conjugal prea putin credibil care ar trebui sa fie nucleul spectacolului.
Din pacate, nici decorul Adrianei Grand nu ajuta prea mult, el constand intr-o greoaie platforma de lemn rasucita ca o spirala, care creeaza dificultati de miscare actorilor si nu reuseste sa ascunda haul salii mari a Nationalului clujean.
 

Ioana si focul

Cu totul altfel se prezinta lucrurile in spectacolul produs de Teatrul de Comedie, “Ioana si focul”, dupa o piesa de Matei Visniec: aici, cei doi protagonisti, Marius Manole (care indeplineste “functia regizorala”, distribuind micile roluri colegilor de scena si “descoperind-o” pe Ioana ca posibila vedeta a spectacolului pe care il face pe tema Ioana d’Arc) si Dorina Chiriac, in rolul Ioanei, atrag toata atentia prin impresionanta energie pe care o consuma in interpretare. Meritul Catalinei Buzoianu este acela de a fi inteles cat de potrivita este actrita Dorina Chiriac pentru acest rol si cat de bine poate functiona drept contrapunct hiperenergeticul actor Marius Manole.
Piesa lui Visniec este o mostra tipica de teatru in teatru, in mijlocul trupei de actori care se pregateste sa faca un spectacol despre Ioana d’Arc aterizand, nu se stie cum, insasi Ioana. Regizorul vede in ea o mai autentica interpreta si incearca sa o “ghideze” actoriceste, dar straina pare sa stie mai bine povestea si ajunge sa conduca inteaga trupa spre o mai adevarata reconstituire a povestii. Firescul si simplitatea sunt cheile jocului tinerei actrite, care devine astfel cea mai autentica intrupare a fecioarei din Orleans. Ea isi retraieste, resemnata, propria poveste, ca si cum ar vrea sa inteleaga si mai bine ce s-a intamplat, povestindu-le si “martorilor” gasiti intamplator cum au stat, de fapt, lucrurile, de dragul reconstituirii adevarului, cu riscul de a produce fisuri mitului pe care ei il cunosc prea bine, iar ea deloc. Pare teatru, mai ales din cauza momentelor in care “regizorul” sparge enervat conventia, fiindca nu a fost ascultat sau atunci cand incearca sa o instaleze cum stie el mai bine cu ajutorul unor clisee binecunoscute – lumini, fum de scena, zgomote produse de table etc (e aici si o doza de ironie fata de acets personaj egocentric numit regizor)– dar in anumite scene, respectiv acelea in care Ioana/ Dorina Chiriac spune pur si simplu ce i s-a intamplat, parca te scufunzi in fictiune cu totul si uiti ca ti se spune o poveste.
Din nou, dupa modelul altor spectacole ale regizoarei, identitatile se topesc in grup si devin intersanjabile: fiecare interpret – in afara celor doi protagonisti – joaca mai multe roluri mici, asa numitele roluri “de serviciu”, dar cu totii reusesc si asa sa-si dovedeasca abilitatile actoricesti. Tocmai datorita acestei mobilitati extreme si trecerii de la o ipostaza la alta – prevazute aici si in scriitura – spectacolul capata o dinamica buna si foarte mult umor. Acesta provine si din ciocnirea intentionata dintre fictiune si realitate – o realitate a spectacolului in care cei aflati in sala sunt luati drept martori. La capatul acestei creatii moderne, care ii prinde pe spectatorii contemporani (si careia i se poate reprosa doar neinspirata contributie a autoarei costumelor, Anca Raduta) ramai totusi cu gandul la Ioana d’Arc, cea pe care o gasesti in lumea de azi in filme, carti sau pe etichetele unor borcane si te intrebi “oare ce se afla in spatele acestui mit construit in secole?” Si parca iti devine mai simpatica decat toate versiunile ei hollywoodiene aceasta Ioana simpla, fara ascunzisuri, o tanara femeie cu trupul acoperit de o rochie din panza de sac, tunsa foarte scurt si fara pic de machiaj, care te priveste drept in fata cu ochii ei mari, uneori deranjata de reflectoare: e in ea o samanta de adevar care iti ajunge direct la inima.
***
E greu sa o “inghesui” pe Catalina Buzoianu intr-o definitie, de aceea nici n-o sa incerc sa fac asa ceva. Pentru mine ramane vie descrierea pe care i-a facut-o odata unul dintre studentii ei, Mihai Maniutiu, cu ocazia lansarii unei carti ce spune multe despre personalitatea autoarei (Mnemosina, bunica lui Orfeu, Fundatia culturala “Camil Petrescu”). El povestea cum a vazut-o prima data in viata, in anii 70, la Teatrul Mic, unde cea care urma sa-i fie profesoara repeta ceva: “Am intrat in sala, spunea Maniutiu, si am vazut aproape de scena o tipa imbracata in blugi si cu iee, cu parul strans in varful capului, tinand in brate un copil foarte mic si tipand la un tehnician ca nu a pus bine stanga”. Am tinut minte imaginea fiindca mi se pare ca ea exprima perfect personalitatea acestei creatoare puternice, pentru care teatrul se amesteca cu viata, iar complexitatea unuia o hraneste pe cealalta si invers.