CRONICA DE TEATRU/ Noua sinceritate pe scena (II)

Nevoia de o “noua sinceritate” nu a aparut peste noapte in teatrul românesc. Din 2000 au inceput sa se iveasca mai intâi vocile tinerilor dramaturgi si spectacolele cu piese noi, apoi tot mai multe spatii independente care au sustinut montari cu textele lor (ceva mai greu acestea au patruns si in “teatrele mari”, modificând raporturile intre piesele clasice si piesa contemporana, româna sau straina), iar intr-un deceniu s-a format deja un public pentru acest gen de spectacol ce pledeaza pentru o “noua sinceritate”. In alte tari – din Marea Britanie pâna in Rusia – exercitiul sinceritatii in teatru a fost dus atât de departe incât textele unor spectacole proveneau din inregistrari ale unor conversatii private, care erau apoi aduse in scena dupa o minima editare, sau chiar din comentariile de pe forumuri on-line, citite de actori in scena, fara nici o cosmetizare a stilului sau a limbajului folosit de anonimii internetului. Curentul se numeste “verbatim”. Ceea ce se adauga acestei stari de fapt in stagiunea 2009-2010, la mijlocul careia ne aflam, este raportarea teatrului “noii sinceritati” la film. Care nu vine nici ea pe un teren gol, ci in trena unor sondari similare de teren petrecute recent in teatrul lumii – in 2008, Ivo van Hove debuta pe scena la Brooklyn Academy of Music cu o montare a textului filmului lui John Casavettes “Opening Night” din 1977. Tot in 2008 Elizabeth Le Compte punea in scena la Public Theater un controversat spectacol cu “Hamlet” având ca permanent reper vizual prezent in scena inregistrarea unui spectacol din 1964 cu Richard Burton in Hamlet pe Broadway, iar la inceputul acestui an festivalul newyorkez Under the Radar a inclus doua montari inspirate din filme celebre – “Husbands” de John Casavettes (1970) si “Rope”, al lui Hitchcock (1948). Toate aceste “intâlniri provocate” intre cele doua arte genereaza intrebarea “teatru sau film”? desi un raspuns posibil, poate cel mai interesant, ar fi “teatru si film”. E limpede ca filmul este arta acestor vremuri: are cei mai multi spectatori, lanseaza cele mai multe vedete, hraneste o industrie, e accesibil maselor. Pe scurt – vinde. Toti actorii – sau aproape toti – isi doresc sa faca film. Unii ramân definitiv prinsi in plasa lui de seductie. Multi regizori de teatru viseaza si ei la asta (la noi au incercat in ultima vreme Horatiu Malaele si Silviu Purcarete, se pregatesc Alexandru Darie si Mihai Maniutiu). Desigur, se intâmpla si invers: actori de Hollywood râvnesc sa demonstreze ca sunt buni pe scena (Jude Law si-a dat masura la sfârsitul anului trecut cu “Hamlet”, pe care l-a jucat cu un succes pe deplin meritat, fiind singurul memorabil din intreaga distributie, dar Kristin Scott Thomas n-a reusit acelasi lucru jucând in “Livada de visini”, tot pe Broadway), iar regizori deveniti celebri gratie filmului, cum este britanicul Sam Mendes, inca viseaza la textele clasice ale scenei – Mendes a initiat impreuna cu BAM proiectul Bridges, ce reuneste actori englezi si americani celebri, sub directia lui, pentru montari-eveniment cu piese de Cehov si Shakespeare. E un dans permanent al seductiei, dans de alaturare si de respingere jucat de film si teatru prin creatorii pe care ii impart. Un dans din care uneori rezulta volte spectaculoase, dând viata culturii contemporane si sporind numarul “fanilor” ei. Combinatia de performance si live video este cea mai des intâlnita in productiile de teatru ce au ca punct de reper filmul: in ce fel sunt folosite acestea, cum sunt combinate proportiile si cât accent mai cade pe singurul avantaj al teatrului in fata filmului – schimbul direct de energii intre actori si public – acestea sunt intrebarile care se pun de fiecare data. In “Hamlet”-ul semnat de Elizabeth LeCompte pentru Wooster Group in 2008, actorii improvizau un dialog permanent al corpurilor lor cu imaginile vechiului “Hamlet” ce curgeau in monitoare, in timp ce ei citeau piesa: o privire contemporana, distantata, a actorului de azi catre acela de ieri, pentru care inregistrarea propriului chip era o realitate inca straina, cum era cândva fotografia pentru triburile africane. Si daca fotografia ne-a schimbat felul de a vedea lumea si raportarea la creativitate, care a devenit prin fotografia digitala un bun comun (Susan Sontag, On Photography), atunci cum sa nu ne influenteze filmul, care face parte din viata noastra de zi cu zi? Mai mult decât filmul, tehnologia. Tehnologia din ce in ce mai sofisticata, de care fugeau creatorii Dogmei, incercând sa obtina un nou adevar, corespunzator privirii directe, neintermediate. Tehnologia despre care creatorul celebrei trupe britanice New Forced Entertainment spune ca nu mai poate fi ignorata, fiindca “intr-o zi se va instala si va vorbi prin intermediul tau (al actorului, n. mea.), fie ca iti place sau nu” (Tim Etchells – Certain Fragments). Tehnologia a carei omniprezenta in viata noastra imparte apele si in arta acestor vremuri – fie ca e vorba de artele vizuale, de film sau de teatru. Dupa aparitia filmului, a televiziunii si dupa radicalizarea lor prin reality-show-uri, nici teatrul nu mai poate fi acelasi. Actorul, care pâna atunci intrupa orice personaj, nu mai poate fi credibil, deci este obligat sa-si regândeasca pozitia/functia in teatru, avertiza intr-o conferinta recenta regizorul Alvis Hermanis. Care tocmai a avut o premiera, si el, cu un spectacol dupa filmul lui Wajda, “Domnisoarele din Wilko” (1979) la Modena, Italia. Cât despre functia teatrului in aceasta noua societate, la inceput de secol XXI, tot acest regizor argumenta ca va fi chiar mai importanta decât pâna acum, fiindca va ramâne una dintre putinele cai de interactiune intre oameni, de prezervare a umanitatii prin schimbul direct de energii pe care il propune si care il diferentiaza de toate celelalte arte. Nu ne ramâne decât sa speram ca previziunea lui Hermanis se va adeveri.

CRISTINA MODREANU este jurnalist si critic de teatru. Semnatura ei s-a regasit de-a lungul celor 13 ani de scris despre teatru in ziarele “Adevarul” si “Gandul”, in revistele culturale “Rampa”, “Adevarul literar si artistic”, “Teatrul Azi” si “Dilema veche”. A realizat o serie de emisiuni culturale pentru canalul TVR Cultural, sub titlul “Arta versus Arta”. A publicat volumele Sah la Regizor, Mastile lui Alexander Hausvater si Casa dinauntru si a sustinut conferinte internationale despre teatrul romanesc de azi la Valladolid (2004), Berlin (2006) si Stockholm (2007). Este doctorand al Universit`]ii de Art` Teatral` [i Cinematografic` din Bucure[ti. Din 2008, este director artistic al Festivalului National de Teatru de la Bucuresti.