Nevoia de o “noua sinceritate” nu a aparut peste noapte in teatrul românesc. Din 2000 au inceput sa se iveasca mai intâi vocile tinerilor dramaturgi si spectacolele cu piese noi, apoi tot mai multe spatii independente care au sustinut montari cu textele lor (ceva mai greu acestea au patruns si in “teatrele mari”, modificând raporturile intre piesele clasice si piesa contemporana, româna sau strai…
Nevoia de o “noua sinceritate” nu a aparut peste
noapte in teatrul românesc. Din 2000 au inceput sa se iveasca mai
intâi vocile tinerilor dramaturgi si spectacolele cu piese noi,
apoi tot mai multe spatii independente care au sustinut montari cu
textele lor (ceva mai greu acestea au patruns si in “teatrele
mari”, modificând raporturile intre piesele clasice si piesa
contemporana, româna sau straina), iar intr-un deceniu s-a format
deja un public pentru acest gen de spectacol ce pledeaza pentru o
“noua sinceritate”.
In alte tari – din Marea
Britanie pâna in Rusia – exercitiul sinceritatii in teatru a fost
dus atât de departe incât textele unor spectacole proveneau din
inregistrari ale unor conversatii private, care erau apoi aduse in
scena dupa o minima editare, sau chiar din comentariile de pe
forumuri on-line, citite de actori in scena, fara nici o
cosmetizare a stilului sau a limbajului folosit de anonimii
internetului. Curentul se numeste “verbatim”.
Ceea ce se adauga acestei stari
de fapt in stagiunea 2009-2010, la mijlocul careia ne aflam, este
raportarea teatrului “noii sinceritati” la film. Care nu vine nici
ea pe un teren gol, ci in trena unor sondari similare de teren
petrecute recent in teatrul lumii – in 2008, Ivo van Hove debuta pe
scena la Brooklyn Academy of Music cu o montare a textului filmului
lui John Casavettes “Opening Night” din 1977. Tot in 2008 Elizabeth
Le Compte punea in scena la Public Theater un controversat
spectacol cu “Hamlet” având ca permanent reper vizual prezent in
scena inregistrarea unui spectacol din 1964 cu Richard Burton in
Hamlet pe Broadway, iar la inceputul acestui an festivalul
newyorkez Under the Radar a inclus doua montari inspirate din filme
celebre – “Husbands” de John Casavettes (1970) si “Rope”, al lui
Hitchcock (1948). Toate aceste “intâlniri provocate” intre cele
doua arte genereaza intrebarea “teatru sau film”? desi un raspuns
posibil, poate cel mai interesant, ar fi “teatru
si
film”.
E limpede ca filmul este arta
acestor vremuri: are cei mai multi spectatori, lanseaza cele mai
multe vedete, hraneste o industrie, e accesibil maselor. Pe scurt –
vinde. Toti actorii – sau aproape toti – isi doresc sa faca film.
Unii ramân definitiv prinsi in plasa lui de seductie. Multi
regizori de teatru viseaza si ei la asta (la noi au incercat in
ultima vreme Horatiu Malaele si Silviu Purcarete, se pregatesc
Alexandru Darie si Mihai Maniutiu). Desigur, se intâmpla si invers:
actori de Hollywood râvnesc sa demonstreze ca sunt buni pe scena
(Jude Law si-a dat masura la sfârsitul anului trecut cu “Hamlet”,
pe care l-a jucat cu un succes pe deplin meritat, fiind singurul
memorabil din intreaga distributie, dar Kristin Scott Thomas n-a
reusit acelasi lucru jucând in “Livada de visini”, tot pe
Broadway), iar regizori deveniti celebri gratie filmului, cum este
britanicul Sam Mendes, inca viseaza la textele clasice ale scenei –
Mendes a initiat impreuna cu BAM proiectul Bridges, ce reuneste
actori englezi si americani celebri, sub directia lui, pentru
montari-eveniment cu piese de Cehov si Shakespeare. E un dans
permanent al seductiei, dans de alaturare si de respingere jucat de
film si teatru prin creatorii pe care ii impart. Un dans din care
uneori rezulta volte spectaculoase, dând viata culturii
contemporane si sporind numarul “fanilor” ei.
Combinatia de performance si
live video este cea mai des intâlnita in productiile de teatru ce
au ca punct de reper filmul: in ce fel sunt folosite acestea, cum
sunt combinate proportiile si cât accent mai cade pe singurul
avantaj al teatrului in fata filmului – schimbul direct de energii
intre actori si public – acestea sunt intrebarile care se pun de
fiecare data. In “Hamlet”-ul semnat de Elizabeth LeCompte pentru
Wooster Group in 2008, actorii improvizau un dialog permanent al
corpurilor lor cu imaginile vechiului “Hamlet” ce curgeau in
monitoare, in timp ce ei citeau piesa: o privire contemporana,
distantata, a actorului de azi catre acela de ieri, pentru care
inregistrarea propriului chip era o realitate inca straina, cum era
cândva fotografia pentru triburile africane. Si daca fotografia
ne-a schimbat felul de a vedea lumea si raportarea la creativitate,
care a devenit prin fotografia digitala un bun comun (
Susan
Sontag, On Photography), atunci cum sa nu ne influenteze
filmul, care face parte din viata noastra de zi cu zi?
Mai mult decât filmul,
tehnologia. Tehnologia din ce in ce mai sofisticata, de care fugeau
creatorii Dogmei, incercând sa obtina un nou adevar, corespunzator
privirii directe, neintermediate. Tehnologia despre care creatorul
celebrei trupe britanice New Forced Entertainment spune ca nu mai
poate fi ignorata, fiindca “intr-o zi se va instala si va vorbi
prin intermediul tau (al actorului, n. mea.), fie ca iti place sau
nu”
(Tim Etchells – Certain Fragments). Tehnologia a carei
omniprezenta in viata noastra imparte apele si in arta acestor
vremuri – fie ca e vorba de artele vizuale, de film sau de teatru.
Dupa aparitia filmului, a televiziunii si dupa radicalizarea lor
prin reality-show-uri, nici teatrul nu mai poate fi acelasi.
Actorul, care pâna atunci intrupa orice personaj, nu mai poate fi
credibil, deci este obligat sa-si regândeasca pozitia/functia in
teatru, avertiza intr-o conferinta recenta regizorul Alvis
Hermanis. Care tocmai a avut o premiera, si el, cu un spectacol
dupa filmul lui Wajda, “Domnisoarele din Wilko” (1979) la Modena,
Italia.
Cât despre functia teatrului in
aceasta noua societate, la inceput de secol XXI, tot acest regizor
argumenta ca va fi chiar mai importanta decât pâna acum, fiindca va
ramâne una dintre putinele cai de interactiune intre oameni, de
prezervare a umanitatii prin schimbul direct de energii pe care il
propune si care il diferentiaza de toate celelalte arte. Nu ne
ramâne decât sa speram ca previziunea lui Hermanis se va
adeveri.
CRISTINA MODREANU
este jurnalist si critic de teatru. Semnatura ei s-a regasit de-a
lungul celor 13 ani de scris despre teatru in ziarele “Adevarul” si
“Gandul”, in revistele culturale “Rampa”, “Adevarul literar si
artistic”, “Teatrul Azi” si “Dilema veche”. A realizat o serie de
emisiuni culturale pentru canalul TVR Cultural, sub titlul “Arta
versus Arta”. A publicat volumele Sah la Regizor, Mastile
lui Alexander Hausvater si Casa dinauntru si a
sustinut conferinte internationale despre teatrul romanesc de azi
la Valladolid (2004), Berlin (2006) si Stockholm (2007). Este
doctorand al
Universit`]ii de Art` Teatral` [i
Cinematografic` din Bucure[ti. Din 2008, este director artistic al
Festivalului National de Teatru de la Bucuresti.