CRONICA LITERARA / Album de familie

Si cum la orice revedere cutuma e ca fiecare să-și arate celorlalți albumul de familie, se vede treaba că nici echinoxiștii nu fac excepție de la zisa regulă. Ba, dimpotrivă, s-ar zice că in cazul lor abia reuniunile oferă suficiente rezonuri de a-și compune asemenea genealogii. Dovadă că penultima strigare de catalog a Echinox-ului (cea din 2003, firește, când revista a serbat 35 de ani de apariție) s-a lăsat nu doar cu unul, ci cu două volume cvasimonografice, semnate de Petru Poantă (Efectul „Echinox” sau despre echilibru) și de Nicolae Oprea (Literatura „Echinoxului”). Așa că ar fi fost mare păcat ca tocmai Ion Pop să strice această mică, dar frumoasă tradiție in decembre trecut, când publicația clujeană a implinit 40 de ani bătuți pe muche. Și n-a stricat-o; din contră, a intărit portretul de grup cu aproape 400 de pagini.

Totuși, chiar dacă e rod de aniversară, volumul lui Ion Pop nu-i neapărat unul festiv, ci mai degrabă revendicativ. E adevărat că fostul redactor-șef al Echinox-ului nu are nici o indoială – și, la drept vorbind, nici motive serioase de indoieli – că mișcarea a dat literaturii noastre „multe versuri și multă poezie adevărată”; rămâne, insă, de discutat cât de multă și, mai ales, cât de adevărată e această poezie. Lucru nu tocmai ușor de aproximat, de vreme ce – iar Ion Pop nu-și propune să conteste evidențele – propriu Echinox-ului ar fi, inainte de toate, tocmai faptul de a fi lipsit de vreo „constrângere programatică”, adică (zice autorul cărții) de „manifestele limitativ angajante”. Ceea ce e, negreșit, un lucru incurajator; măcar pe de o parte. Căci, pe de alta, din cauza „ilimitării” poetice, „echinoxiștii au părut o grupare cu talent, dar fără idei”, cum observă Al. Cistelecan in cronica lui din Cultura. Deși, la o adică, nu cred că asta e problema cea mare. In fond, nici Bacovia nu s-a prea omorât cu teoria, dar asta nu l-a impiedicat să figureze in toate topurile și canoanele din ultima jumătate de veac. Ba, dimpotrivă, s-ar putea ca, in situația lui, criticii să-i fi tălmăcit poetica mai bine decât ar fi făcut-o scriitorul insuși. Și, la urma urmei, cam asta face și Ion Pop cu echinoxiștii săi, pe care ii ordonează după trei vârste poetice. Prima ar fi aceea ilustrată de „emblematica treime” din deceniul opt (Dinu Flămând, Ion Mircea, Adrian Popescu), adică o formulă clasabilă „sub semn «estetizant», «manierist» și «livresc»”, insă doar „in ințelesurile pozitive ale acestor termeni”. A doua e, negreșit, optzecismul, ce relevă „caracterul organic al unei progresiuni către așa-numita «viață imediată»”, vizibilă mai ales in „realismul notației”, orientate către „concretul existențial” (Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Andrei Zanca, Ion Mureșan, Marta Petreu etc.). In fine, o nouă fază a echinoxismului se intrevede după 1990, când poetica grupării pare să se intindă de la „noua energie vitală” pe care o etalează Ruxandra Cesereanu până la „iluminările” lui Ștefan Manasia. Insă această semnalare a „unității in diversitate” pare mai degrabă să complice decât să simplifice sarcina lui Ion Pop, care se vede nevoit, in Introducerea cărții, să-și desfășoare apărarea (și contraatacul) pe trei fronturi diferite. De pildă, el respinge calificativul „cam grăbit și superficial” de „manierism” (in sens negativ) sub care a fost așezată prima promoție echinoxistă și contestă orice „incercare de marginalizare pornită de la «centru»” a ceea ce el numește „aportul micii dar viguroasei familii (neo)expresioniste” la configurarea poeziei generației ’80. Dar nu e mai puțin adevărat că asemenea minimalizări țin nu doar de competiția firească a echinoxismului cu celelalte grupări poetice postbelice (in special cu Cenaclul de Luni), ci mai ales de un paradox constitutiv al grupării, pe care Introducerea lui Ion Pop il relevă oarecum malgré soi. Căci, in realitate, Echinox-ul poetic se prezintă nu atât ca one big happy family, cât mai degrabă ca un conglomerat de poetici distincte și uneori de-a dreptul contradictorii. Cazul cel mai frapant e acela al optzecismului neoexpresionist, pe care majoritatea comentatorilor grupării (și Ion Pop nu face excepție) s-au străduit să-l așeze in descendența „manierismului” din anii ’70. Ceea ce nu e completamente eronat, dar e vădit forțat și, mai ales, contraproductiv. Și nu doar pentru că optzeciștii ardeleni seamănă mai mult cu confrații lor valahi decât cu părinții lor clujeni; ci pentru că o atare reprezentare tinde să creeze iluzia că neoexpresionismul anilor ’80 ar fi o prelungire (fatalmente anacronică) a neomodernismul deceniului șapte. In fond, tocmai pentru că au fost prea strâns legați de glia manierismului șaptezecist (și, prin aceasta, de neomodernism), optzeciștii Echinox-ului, care mi se par componenta cea mai valoroasă a grupării, au pierdut – cel puțin pe termen scurt – competiția cu Cenaclul de Luni. Mai ales că istoria cu pricina se repetă și la nivelul autorilor: după cum politica criticilor Echinox-ului a fost aceea de a trata „corect” toate generațiile (in speță, de a proteja valoarea „fenomenului originar” de anii ’70 in fața desanturilor optzeciste), tot astfel Ion Vădan ajunge să dobândească, in volumul lui Ion Pop, un spațiu mai mare decât acela rezervat lui Horia Bădescu… Ce-i drept, asta nu inseamnă că spiritul critic al autorului cărții ar intra vredată in eclipsă. Mai intâi, pentru că Ion Pop avertizează din capul locului că secvențele monografice ocupă „suprafețe inegale, a căror dimensiune nu reflectă in niciun caz și poziția, ce altfel poate fi aproximată de lectură, intr-o ierarhie a valorilor”. Apoi, pentru că urbanitatea propriului discurs nu-l impiedică niciodată pe criticul clujean să-i recunoască fiecărui poet strict ceea ce i se cuvine. Să luăm, de pildă, cazul lui Ion Hirghiduș, despre care Ion Pop scrie următoarele rânduri: „Problema acestei poezii este s…t una, ca să zic așa, de «metodă» lirică. Ion Hirghiduș nu este incă indeajuns de atent la posibilitățile de sugestie ale concretului, al datelor mai particularizate ale unei «biografii» sui-generis, ale unui spațiu de referință obiectual, fiind tentat, chiar in textele din care am citat versuri de certă expresivitate, de prea multe abstracțiuni metaforizate in sensul unei «poetizări» convenționale, de care nu arată că s-ar distanța, cât de cât, «critic».” Astfel incât, dacă există, totuși, vreun fenomen amendabil in ansamblul lecturilor lui Ion Pop, acesta vine nu dintr-o eventuală tentativă de egalizare a autorilor, ci dintr-o discrepanță a metodei de analiză. E suficient să comparăm in acest sens secvențele despre Dinu Flămând și Rareș Moldovan. La primul, Ion Pop apreciază „unitatea de adâncime” a discursului, concretizată in Poezii și Altoiuri prin „asocierea oximoronică de vitalism frust, de căldură elementară și de voluptate a palpării materiei, cu extrema răcelii și a inghețului”, precum și „coerența universului imaginar”, care, in Migrația pietrelor, „e deplină in raport cu volumele precedente”. In schimb, cu totul altul e unghiul din care sunt citite poemele lui Rareș Moldovan: aici, Ion Pop iși suportă exemplar „autopedeapsa de cititor conștiincios”, descoperind „obiecte de limbaj a căror logică internă, de va fi existând una, o cunoaște doar meșteșugarul lor”, „alăturări de cuvinte de tot incongruente, rupturi de frază, salturi acrobatice de pe un palier pe altul al expresiei sufocate de abstracțiuni sau numind obiecte greu de pus intr-o ecuație productivă” – toate acestea indicând „un regim de autopunițiune ascetică ce nu duce aproape nicăieri”. Firește, ar fi greșit să deducem de aici că Ion Pop n-ar fi deschis față de poezia „nouă”: nu numai pentru că observațiile criticului cu privire la poezia lui Rareș Moldovan sunt perfect indreptățite, dar secvența despre Ștefan Manasia infirmă din plin o atare prejudecată. Mai degrabă el tinde să prezerve reușitele „manieriste” ale „treimii emblematice”, pe care le comentează aproape exclusiv din postura de critic al viziunilor, ce urmărește in primul rând coerența discursului; abia in a doua jumătate a volumului său – atunci când, de pildă, ii reproșează aceluiași Rareș Moldovan că „știe foarte bine să-și muleze discursul pe «stilul» zilei” – Ion Pop (re)devine un critic de texte, care vizează originalitatea discursului. Erudite și dense, străbătute de un anume spirit ludic și chiar de „răutăți” inofensive, asemenea pagini ne reamintesc că fostul redactor-șef al Echinox-ului rămâne printre cei mai buni critici români de poezie din ultima jumătate de veac.   *) Ion Pop, „Echinox”. Vocile poeziei, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2008, 370 p.