CRONICA LITERARA/ „Antielevul” Adrian Marino

Rareori lectură mai trudnică decât această autobiografie intelectuală a lui Adrian Marino, cu sute și sute de pagini format mare, literă mică, pline ochi (la propriu și la figurat) de semnele unei existențe bine individualizate. Am avut, la un moment dat, sentimentul că Viața unui om singur* nu se va mai termina niciodată; că, oricit aș avansa și oricite secvențe și capitole aș lăsa in urmă, ele se vor continua prin altele, și tot astfel, intr-un lanț infinit.

Autorul-personaj revine, cu o perseverență neobișnuită și o monotonie a-literară, la o problematică preocupantă, la teme, pentru el, centrale și idei-forță ce susțin (in diferitele contexte socio-istorice) un anumit discurs. Dar modul in care Adrian Marino pune in scena propriilor pagini și rulează autobiografic aceste idei e complet nespectaculos, lipsit de relief, aproape tern. Iată de ce lectura a fost, in același timp, anevoioasă și foarte necesară, dificultuoasă și extrem de instructivă, dezamăgitoare in câteva planuri și revelatoare in altele. O impresie complet diferită de cea pe care mi-o lăsaseră fragmentele apărute inițial in presă, selectate și montate astfel incât să scandalizeze promoțional. Pe baza acelor ieftine explozibile, eram pe punctul de a nu mai citi cartea care le conținea. Aș fi făcut o mare greșeală, fiindcă, dincolo de orice personalizare și de subiectivitățile inerente, autobiografia lui Adrian Marino este o carte – spun acum – ieșită din comun.

O să revin asupra ei cu o cronică analitică, de proporțiile și aplicația unui studiu. Fiindcă merită. Deocamdată imi propun doar punctarea critică a problemelor importante (dacă nu majore) pe care le angajează și a modului specific in care autorul, identificându-le, le asimilează in parcursul biografic, reparcurs memorialistic. O voi face, pe alocuri, in stilul sec, neliteraturizat, al lui Marino insuși, fără neglijențele lui stilistice și gramaticale, dar cu aceeași preocupare pentru fondul unei probleme, nu pentru forma exprimării ei.

O primă observație de cronicar literar, de bună seamă impresionist și fragmentar, actualist și literaturocentric (recunoașteți imediat obiecțiile recurente ale autorului de Sinteze). Cartea sa incepe destul de greoi, după care crește constant, căpătind nu doar volum de informație, ci și unul de semnificație; devine remarcabilă și, pe anumite secvențe, excepțională in capitolele mediane; după care, incepând cu al optsprezecelea (După 1989) cade intr-o redundanță fără miză și intr-o rigidizare intelectuală distonând cu deschiderile biografice. Spre final, lucrurile se echilibrează oarecum, prin sistematizările ce prevalează asupra retrospecțiilor; dar dacă vom privi indeaproape aceste sistematizări, vom vedea că ele grupează un set limitat de formule (ideologie, pașoptism, raționalism) utilizate cu larghețe, insă intr-o ingustime de vederi deloc pașoptistă.

Există la Adrian Marino, și se manifestă pe toată intinderea acestei Vieți, o incongruență intre temperament și voința de a-l converti și disciplina. Un alt conflict, vizibil, este intre memoria afectivă, foarte puternică, și luciditatea (auto)analitică pe care un intelectual de vârf o apără și o asumă. Din această luptă interioară, proiectată pe suprafața paginilor in episoade semnificative, iese și caracteristica frapantă a cărții de față. Ea e autobiografică, nu memorialistică. Reține ce a vrut să facă și ce a făcut, de-a lungul vieții, un autor de cărți; iar picanteriile, când mai apar, se plasează pe un plan insignifiant de importanță. Ceea ce in fragmentele de avanpremieră din “Evenimentul zilei” părea colorat și definitoriu pentru Viața unui om singur, anume caracterizarea deloc flatantă a unor confrați, este in cartea propriu-zisă mărunt și aproape șters. Singurul aspect mai important pe care-l putem scoate, critic, de aici este că Adrian Marino gândește și vrea să scrie ca un critic de idei literare, apoi ca un critic de idei, finalmente ca un ideolog neopașoptist; dar același Marino suferă pentru “insuccese” și se inflamează pentru “nerecunoașterea” meritelor sale exact ca un artist. Antiliterar și chiar aliterar in cărțile și studiile pe care le scrie, el este pe deplin scriitor (și incă: scriitor român tipic) in comportament. E preocupat la modul indecent de receptarea operelor sale; trimite cărți cu dedicație și este enervat când acestea nu sunt recenzate; are repulsie față de cronicarii literari, inainte și după 1989, dar vrea intâmpinări in publicațiile culturale și suferă când nu le poate inregistra; cultivă, in chip evident, reciprocitățile critice, uneori in forme de o candoare dezarmantă (de ce eu să scriu de trei ori despre Dan Pavel și el niciodată despre mine? se intreabă Marino, și n-a ezitat să-l intrebe nici pe Dan Pavel); scrie cărți intregi despre Eliade, Etiemble, pentru ca, intr-un alt context, să se indepărteze pină la indiferență de vechile subiecte.

De abia de aici lucrurile devin interesante, trecând dincolo de o psihologie scriitoricească des intâlnită și traversând, cu o “nebunie” numai a lui Marino, intreaga lui viață. Și Viața… In profunzime privind vârstele și situațiile lor, epocile și momentele care le compun, vedem un intelectual care se formează prin ruptură și se consolidează prin distanțare. Părinții, primii profesori, “mentorul” Călinescu, ulterior Roland Barthes și alte figuri culturale importante ies, pe rând și uneori violent, din schema de articulare a lui Adrian Marino. Despărțirile puteau fi teribile, devastatoare, dacă autorul nostru n-ar fi avut, de la bun inceput, conștiința propriei diferențe, inițial nesubliniată, apoi marcată cu mari satisfacții. Nimeni n-a fost, de fapt, Profesorul lui Adrian Marino, fiindcă acesta a fost – a vrut să fie – “antielevul” prin excelență. O asemenea atitudine consecventă, transformată in vocație și intrată in reflexe, impune respect. E o libertate a reflecției și a expresiei, a ideilor (literare sau nu), ca și a erorilor pe care Marino le face din plin, dar intr-un acord deplin cu principiul diferențierii. Responsabil de ce face și de ce nu face, de ce a realizat și de ce nu a realizat, este in exclusivitate el.

Prin urmare, dacă unda de atracție a modelelor e slabă, presiunea ingrozitoare a epocii trecute nu funcționează, aici, ca alibi. După ani de inchisoare și de domiciliu obligatoriu, Adrian Marino nu face o memorialistică a detenției, nu vrea să scrie, cum spune el, “cu pumnul in rană”. Inchisoarea contează, dar nu se dovedește decisivă. Grav e faptul că ea i-a intrerupt procesul de acumulare a cunoștințelor! Domiciliul obiligatoriu la Lătești (evocat și de Paul Goma) e important pentru fostul deținut politic prin aceea că s-a putut izola intr-o casă de chirpici, citind cu aviditate cărți trimise de o soție devotată… Ulterior, la cenzura și inchiderea regimului ceaușist, autorul nostru ripostează nu civic, ci cultural. Iși scrie și iși publică operele, le traduce in limbi străine, călătorește in Occident nu pentru a compensa prin satisfacții turistic-consumeristice cenușiul din țară, ci pentru a vizita muzee și, mai ales, a se documenta in biblioteci. Raportat la memorialiștii recenți, infrânți de epoca socialismului de stat și demistificând-o in opera vieții lor, care este insăși – și numai – cea memorialistică (două exemple luminoase și memorabile: Florin Constantin Pavlovici, Adrian Oprescu), Adrian Marino este evident altceva. Un intelectual pe care “Epoca de Aur” nu-l inghite și nu-l expulzează, ca autor, in epoca următoare.

Am vorbit despre o incongruență temperamental-volitivă. Să punctez acum și enormul oximoron ilustrat de Marino. Acest individualist indărătnic și intelectual neangajat, in nici un fel “prins”, după scurtul episod de asistent al lui G. Călinescu, intr-o slujbă care să-i condiționeze programul, acest specialist al rupturii, diferențierii și individualizării, a scris o viață intreagă pentru o cultură română văzută in organicitatea și evoluția ei. Și, mai mult decit atit, pentru o cultură națională aflată in dialog real cu cea occidentală. Dincolo de faptul, simptomatic, că Marino ii disprețuiește in egală măsură pe autohtoniștii izolaționiști și pe imitatorii servili ai ultimei mode occidentale, este realmente extraordinară această clarificată conștiință a datoriei in Viața unui om singur. Personajul e singur, sau așa se simte, sau așa ar vrea să fie, pentru ca autorul să poată lucra in proiecte durabile, de un altruism și un sacrificiu de sine ce nu mai trebuie subliniate. Rebelul, iconoclastul, disidentul față de călinescianism va impărtăși, cu modelul rapid repudiat, o vocație a sintezei și o aspirație spre monumentalitate. El vrea să recupleze (și are notabile reușite in acest sens) tradiția și modernitatea postpașoptistă a culturii noastre eminamente “arhaice”, “orale”, “rurale” la sfera de valori și repere a acelei Europe in care crede. Toate cărțile lui de dinainte de ’89 vor să spargă blocada, să străpungă Cortina de Fier, să importe repere occidentale, exportându-le pe cele autohtone. Din această perspectivă, acuzațiile că Adrian Marino a călătorit in timpul comunismului, in timp ce alții nu, mi se par extrem de meschine. Indiferent dacă el a avut sau nu o formă de ințelegere cu omnipotenta Securitate, nu pot să nu fiu de partea acestui cărturar care a stat, anterior, ani intregi in inchisoare și in domiciliu obligatoriu; și care, mai apoi, a călătorit nu pentru satisfacții imediate, dar pentru umplerea unui raft de bibliotecă națională.

Păcat că in anii postrevoluționari același Marino, teoretician și practician al deschiderilor culturale, ideolog al liberalismului critic, ii privește ulcerat și ii califică abuziv pe alți intelectuali, cu viziuni, filozofii și soluții diferite. Cutare e “comunist”, cutare e “legionar”. “Școala Noica” ar fi “o pepinieră de neolegionari potențiali”! Se intâmplă să am aceeași repulsie față de legionarismul vechi și cel nou, față de codreniștii “idealiști” și de simiștii “care au intinat…”; dar caracterizarea lui Marino este efectiv aberantă.

Poate, pornind și de la acest contraexemplu oferit de autorul nostru, se va ințelege odată și-odată că o gândire liberală (și, mai larg, democratică) inseamnă nu numai eu, ci și “restul lumii”; adevărurile mele, dar și ale tale, ale lui, ale lor; nu doar diferențierea personală (singulară, nu și unică), ci și dreptul altora la propria diferență.

Ca să intru in inconfundabilul stil Marino. Bună, rea, aceasta-i gândirea mea.

*) Adrian Marino, Viața unui om singur, Editura Polirom, Iași, 2010, 528 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut cronica literară in Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi in Romania literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei in dialog, Bucureștiul cultural,Caiete critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și Adevărul. Are o rubrică la Radio Romania Cultural și una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romane); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie; București Far West. Secvențe de literatură romană; Un om din Est (Premiul pentru Critică și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de literatură romană.