CRONICA LITERARĂ/ Disperare cu stil

Prima strofă este una melancolic-alcoolizantă, pașii poetului proiectat ca personaj apucând tot mai rar pe vechile rute bahice: “rar, tot mai rar imi iese in cale câte o cârciumă proletară, cu/ mese vechi acoperite cu mușamale murdare, peste care lămpile/ iși revarsă lumina cirotică și unde, la ziuă, alcoolicii rușinoși/ cântă și râd, iar mai apoi cad de pe scaune ca popicele, dintr-un/ singur blând bobârnac al lui Dumnezeu”. Frumusețea acestui tablou vivant e tăiată, in strofa următoare, printr-o autoreferențialitate explicită, a scriitorului conștient că orice experiență existențială poate deveni o temă literară. Ba chiar un clișeu generaționist: “să nu scriu despre băutură, acum când toată lumea o face, atât/ de ușor, de locvace… să nu scriu despre așteptare și agitație,/ despre mânie și incântare; despre nopțile tulburi cu punți sub-/ țiri peste care treci doar cu ochii inchiși, despre uimiri și intre-/ zăriri, să nu repet că tot ce contează e poezia venită din compa-/ siune, și nu poezia-uzură, făcută din creier, din incheietură”. Arta poetică, incluzând eschiva și delimitarea, e modulată aici cu efecte aproape incantatorii (asupra autorului insuși mai mult decât asupra lectorului), păstrând un rest de ambiguitate. Intre afectele, sentimentele, stările și experiențele personale și translarea, operarea lor lirică s-au interpus numeroși textieri care au compromis in bună măsură și tematica in sine, și utilizarea ei creativă. Realitatea interioară continuă să fie explorată, prin buza sticlei sau in febrele nopții; insă accesul poetic la ea este perturbat, dacă nu obturat, de o manieră și o modă in curs de constituire. De o “productivitate” compromițătoare. “Să nu repet” poate fi așadar citit in două moduri: “să nu repet sdupă alțiit că tot ce contează e poezia venită din compasiune” ori “să nu repet ssă nu mai insistt că tot ce contează e poezia venită din compasiune”. Nuanța contează. Dacă in prima variantă “poezia-uzură, făcută din creier, din incheietură” este apărată indirect de către poetul nostru disident, in a doua, dimpotrivă, el o respinge net, imputând-o altora. Un anotimp in Berceni ilustrează pe numeroase pagini acest efort al lui Claudiu Komartin de a-și regândi și reformula poezia. La al treilea volum, după Păpușarul și alte insomnii (2003) și Circul domestic (2005), textualismul cu nervuri livrești, aluziile și incidențele culturale, regia ținând cont de toate detaliile, histrionismul (prea) bine montat, gesticulația și poza de dandy suferind cu stil – toate acestea incep să fie percepute ca insuficiente. Paradoxul e că autorul, hiperlucid, nu-și mai poate cenzura reflexele culturale; și nu-și poate fisura in nici un fel autocontrolul. Să vedem cum se face priza naturalistă la o scârboasă realitate inconjurătoare: “In unele seri de iarnă, in gospodăria bunicilor din Chircani/ tătuca se repede cu ură-ntre porci/ zguduit de tuse/ iar cuvintele-i aspre duhnesc a dializă/ și a alcool.// Muci intăriți și bale amestecate cu borâtură/ i se preling pe bărbie/ dar vierilor tot nu le dă pace./ Așa l-am găsit intr-o noapte: zăcând in noroi/ printre râturile pofticioase și-nsângerate”. Pe următoarea filă din Poemele cu tătuca, o lentă descompunere baudelairiană: “Simți de acum cu câtă poftă iți joacă larvele morții-n plămâni/ dar tot te găsesc in clipele de răgaz trăgând din țigară/ și mirosul amărui de cheag, de puroi și gudron/ care-ți iese din carne tot timpul/ e pentru mine parfumul tristeții/ și-al descompunerii lente”. De asemenea, un expresionism cvasididactic, cum scrie la carte: “La inceput credeam că așa trăiesc oamenii/ dar i-am văzut umblând dezinvolți/ umilind toate lucrurile mișcătoare din jur/ ii urmăresc zilnic pe străzi poftesc după corpurile lor/ devenite cu anii tuburi diforme hrăpărețe și reci” (Sub carnea). Accente biblice, apocaliptice: “Pe toți cei care nu puteau sta locului o clipă/ bătându-se intre ei pentru putere și glorie,/ moartea i-a scuturat peste câmpuri și gropi/ ca pe un sac cu mătreață” (Elegie). Și un titlu, al volumului intreg, ce parafrazează (cu un coeficient parodic aproape insesizabil) rimbaldianul Une Saison en enfer. Nu se poate vorbi, in toate aceste cazuri, despre o preluare mimetică. Epigon, Claudiu Komartin este numai in măsura recuperatoare și intertextuală a postmodernismului, pentru care limbajele anterioare nu se șterg. Diferența tânărului autor față de majoritatea colegilor lui de generație e dată de situarea in interiorul unui cod al continuității. Prezentul din versurile lui este unul artistic, iar nu social-istoric, ca la fracturiști de tipul lui Marius Ianuș și al Elenei Vlădăreanu. Realitatea postrevoluționară e filtrată, senzațiile sunt mediate, reflexele insele, cum spuneam, sunt condiționate cultural. Dacă nu scrie “din incheietură”, adică facil, mecanic, poetul acesta pe cât de tânăr, pe atât de elaborat compune intotdeauna “din creier”, lucrând și prelucrând textul, dirijând conștient fluxuri de semnificație, fără sincope datorate rezistenței materialului. Când apar, ezitările sunt de fapt calculate; la fel, anxietățile, angoasele, disperările eului, desfășurate pentru a fi resorbite in scriitura impecabilă: “Dacă tu nu mai ești, ce mai rămâne intre mine și moarte?/ Paiele imprăștiate de furtună, iarba ingălbenită,/ un câine bătrân și surd care latră in noapte?// La noi, lumea se incaieră pentru orice fleac./ Pațanii injură și dușmănesc, omorurile se țin lanț,/ insă pe lumea celalaltă, discută increzători Boris și Vitea,/ asemenea silnicii sunt mai rare./ Cel mult două pe săptămână – și, spunând toate acestea,/ râd și se bucură și vorbesc tot mai tare.// Dacă tu nu mai ești, ce mai rămâne intre mine și moarte?/ Poate un câmp cu maci negri, peste care/ plutesc mari păsări de pradă, ca intr-un vis…// Incălziți de tărie, copiii Liubei lovesc cu pumnul in masă/ și vorbesc cu inflăcărare despre paradis”. Poemele cu tătuca, secțiunea cea mai pregnantă a cărții, oferă un melanj in care toate ingredientele (și categoriile de care aparțin) pot fi recunoscute. Și apoi, incă o dată sortate: regionalisme grele basarabenești și efluvii moderniste, personaje familiale, localizate (bătrâna Liusia, mătușa Polina, fratele mai mare Oleg) și receptori confesivi dintr-un alt cadru (“Intocmai domnișoară:/ tătuca e doar o carcasă de celule in descompunere”, “flegma sa verde, surioară, e râul/ blestemat in care ne inecăm tinerețea”); fărâme desprinse, aparent, dintr-o viață sordidă, in fond elemente de scenerie morbidă, etalate și intensificate poetic. Boala tatălui va fi asistată in toate simptomele și dejecțiile ei, atât de progenitura inspăimântată la modul cuviincios-tradiționalist, cât și de către autorul care punctează, odată cu alunecarea spre moarte, semnificația ei morală: “Cine se zvârcolește mai tare ca tine?/ Cine suferă,/ cine se dă de ceasul morții,/ cine e mai orb decât tine, mai vanitos, mai smintit?/ Stricăciunea iți lucrează in oase și nu-i nimeni pe lume/ să te poată-ajuta.// Când tusea te lasă, râgâi și te bășești cu poftă, ai poate/ impresia că astfel trupul mai scapă de rău și/ se indepărtează de moarte./ Cine se iubește mai mult decât te-ai iubit tu/ o viață intreagă, tătucă?/ Deznădejdea noastră te ține in viață”. Intr-un registru complet diferit (al grațiosului dansant), dar cu aceeași atenție distributivă pentru detaliile compoziționale, Un dans matinal arată virtuozitate coregrafică: “Deșteptat dintr-o dată de o mireasmă/ pentru care, către amiază, iți vei aminti să-l lauzi/ pe bătrânelul Filip, grădinarul cel migălos/ cu surâsul larg și mâini delicate.// Știi incotro să te-ndrepți – in zori, cei dintâi treziți/ urmăresc cu blândețe procesiunile vietăților mici.// De-a lungul aleilor ce coboară in pantă dinspre colină,/ găsești vlăstari tineri, inălțându-se iute/ in pulberea verii./ Mai incolo, cimișirul iși reia cântectul/ intrerupt de cu seara, impins de o iubire ascunsă.// Știi incotro să te-ndrepți – pisicile se dezmorțesc după somn/ printre flori, prin unghere,/ se hârjonesc,/ adulmecă-n aer,/ mustățile zbârnâie:/ natura comunică prin curioase vibrații.// Se deschide o poartă: cu mers potrivit, o tânără/ pășește in stradă. O privești incântat de la geam,/ iar ea iți zâmbește. Dispare intr-o arcadă,/ apoi se arată din nou.// Un dans matinal. Un capriciu. O joacă./ I-ai pune pe frunte frunze de laur./ Foarte incet, prin părul fetei trece o boare de vânt,/ ca peste o plajă presărată cu solzi fini de aur”. Claudiu Komartin și-a creat, indiscutabil, un culoar distinct in literatura ultimilor ani, pe care performează cam de unul singur, punându-și in actul liric propriii avatari. Până la veritabila complexitate in omogenitate a adevăratei poezii, mai e puțin de lucrat.

*) Claudiu Komartin, “Un anotimp in Berceni”, Editura Cartier, Chișinău, 2009, 72 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut cronica literară in Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi in Romania literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei in dialog, Bucureștiul cultural,Caiete critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și Adevărul. Are o rubrică la Radio Romania Cultural și una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romane); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie; București Far West. Secvențe de literatură romană; Un om din Est (Premiul pentru Critică și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de literatură romană.