CRONICA LITERARA / Enciclopedia basmelor

G. Călinescu s-a ocupat de basm intr-un studiu amplu, apărut mai intâi in “Revista de istorie literară și folclor”(1957-1958), tipărit apoi intr-un volum postum, “Estetica basmului”(1965), și republicat de curând*. Criticul intuiește specificul formei incă din prima frază a textului: “Basmul este o operă de creație literară, cu o geneză specială, o oglindire in orice caz a vieții in moduri fabuloase, prin urmare supunerea lui la analiza critică este nu numai posibilă, ci și obligatorie, din ea decurgând atât adevăruri specifice, cât și adevăruri de ordin structural folcloric.” Prin urmare, definiția basmului ridică de la bun inceput două tipuri de probleme: una privind particularitățile genului in raportul cu celelalte forme literare (in special cu romanul), cealaltă vizând statutul său funcțional (“folcloric”). Referindu-se la primul aspect, Călinescu identifică drept notă distinctivă a genului prezența elementului “fabulos” sau “himeric”: “Basmul e un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință, observație morală etc. Caracteristica lui este că eroii nu sunt numai oameni, ci și anume ființe himerice, animale. s…t Ființele neomenești din basm au psihologia și sociologia lor misterioasă. Ele comunică cu omul, dar nu sunt oameni. Când dintr-o narațiune lipsesc acești eroi himerici, n-avem de-a face cu un basm.” Dar, cu toate că definiția călinesciană rezolvă o problemă, ea deschide o alta. Marcându-și diferența specifică in raport cu romanul (prin “eroii himerici” care se disting de “umanitatea canonică”), basmul riscă să iasă, din cauza aceleiași trăsături care sfidează constrângerile realismului, și din sfera prozei in general. Căci, in concepția lui G. Călinescu, textele de această factură erau repartizate in compartimentul poeziei; ceea ce in cazul basmului – formă narativă prin excelență – ar fi fost extravagant. Constrâns de aceste exigențe, dintre care niciuna nu putea fi sacrificată, criticul va adopta o soluție mixtă. Mai exact, el va accepta existența mai multor straturi in cadrul basmului. Astfel, după ce polemizează, in capitolul “Fondul omenesc”, cu reprezentanții “studiilor tradiționale”, care citeau basmul exclusiv din unghi ezoteric, ignorând esența sa de “tablou al vieții”, Călinescu caracterizează genul amintit prin suprapunerea a două planuri. Mai intâi, e vorba de “planul prozaic, mai exact «prosastic», realist”, care studiază “problemele cele mai acute ale vieții individuale, familiei, societății”. Pe acesta se pliază un al doilea nivel, “hieroglific sau simbolic, mai limpede, poematic”, care “se impune conștiinței prin sugestii”. De altfel, “chiar când simbolurile nu sunt subliniate și cititorul, copil de obicei, nu poate raporta imaginile la sisteme complicate, se simte că basmul nu spune totul in plan psihologic, și farmecul provine pentru unii mai ales din misteriosul poematic, care insă e parțial descifrabil, o inteligibilitate totală fiind contrară regulilor artei”. La urma urmei, această dublă stratificare caracterizează intregul parcurs al “Esteticii basmului”, ce pare un mixaj intre articolele călinesciene de poetică a romanului și “Universul poeziei”. Astfel incât elementele discursului epic (comentate in capitole precum “Zmei”, “Șerpi”, “Balauri”, “Uriași”, “Alți monștri”, “Draci”, “Simboluri meteorologice și cronologice”, “Zâne”ș.a.m.d.) seamănă cu niște aisberguri cărora Călinescu le determină mai intâi fața vizibilă sau prozaică (adică embrioanele de “psihologie”) și apoi fața invizibilă, poematică (sugestiile simbolice). Cu toate acestea, criticul identifică in basme și un al treilea plan, didactic, pe care il consideră “tolerabil atunci când e absorbit in fapte fără nicio intervenție discursivă”. In definitiv, acesta e dimensiunea care conferă genului (și) un statut “funcțional”, de vehicul al moralei unei colectivități. Insă chiar restricția amintită – “fără nicio intervenție discursivă” – ne arată că, in realitate, Călinescu pune cu totul intre paranteze funcția etică a basmului pentru a se opri exclusiv asupra valorii sale literare. De altfel, această impresie e confirmată de maniera in care criticul tratează una dintre proprietățile fundamentale ale speciei: stereotipia sa. E drept, Călinescu admite că basmul se constituie din combinarea unor “situații-șablon”, a unor “momente s…t prefabricate”, care – continuă autorul volumului din 1965 – “consistă in simple formule s…t sau in soluții, situațiuni și motive”. Numai că această particularitate nu il va conduce pe critic către acceptarea unui statut aparte al basmului (și al folclorului in general) in raport cu literatura. Iar acest lucru se intâmplă din două motive. Mai intâi, pentru că, in viziunea lui Călinescu, chiar și proza “cultă” ia naștere din combinarea anumitor subiecte-standard, adică a unor “tipuri”. Apoi, pentru că, asemenea romanului, de pildă, nici basmul nu exclude originalitatea. In fond, acesta este și motivul pentru care criticul respinge in principiu analiza tematică: pentru că adepții acestei orientări descompun unitatea substanțială a basmului și ignoră astfel valoarea lui ca operă. “Sunt s…t basme bune și basme anodine și rele” – decretează Călinescu, pentru care “a urmări un motiv pe o arie geografică, in pură abstracțiune” și desprins de context e o operație la fel de inutilă ca și demersul prin care “un istoric literar ar face bibliografia adulterului”. Cu toate acestea, nu e greu de observat că insuși autorul “Esteticii basmului”practică o analiză de tip tematic; căci, respingând clasificările aride de tipul Aarne-Thompson, el iși propune totuși să stabilească “un indice alfabetic clar și fără limitări categoriale și numerice”. Și, pentru a fi mai convingător, criticul ne oferă următorul exemplu: “Șarpe, invățând pe un păstor să ceară de la regele șerpilor darul de a pricepe limba animalelor.// Limba animalelor, ințeleasă de un păstor după ce a scuipat in gura regelui șerpilor.// Ghigorț, găsit de un băiat intr-o ciutură și aruncat, la cererea lui, in puț; vindecând un băiat de bube; făcând un palat dintr-un butoi.// Butoi prefăcut in palat de un ghigorț.// Palat dintr-un butoi prin puterea unui ghigorț. Etc.” De altfel, chiar exemplul amintit ne sugerează caracterul particular al investigației călinesciene: indicele său e – ca să folosesc aici o distincție a lui Umberto Eco – o “enciclopedie”, nu un “dicționar”, de vreme ce ultimul mod de structurare ar fi presupus ca interpretul să descompună individualitatea basmelor pentru a (re)compune un pretins Model al Basmului. Or, dată fiind aversiunea lui Călinescu față de “formele” sterile, o atare metodă i se va fi părut inacceptabilă. De aceea, spre deosebire de V. I. Propp și de alți structuraliști, criticul român va incerca să realizeze nu o morfologie a basmului, ci o fenomenologie abasmelor. Că un asemenea procedeu presupunea el insuși identificarea și manipularea unor constante din structura de profunzime a textului – și asta e posibil; insă cert este doar că G. Călinescu nu va recunoaște niciodată legitimitatea acestei operații. Cu toate că, in realitate, ea va fi aceea care-i va oferi criticului o fundamentare pentru determinarea valorii operelor. Căci, pentru autorul “Principiilor de estetică”, valoarea unui basm vine din capacitatea autorului de a “copia” intr-un stil personal “șabloanele”: “Esteticește, stereotipia ne lămurește asupra chestiunii originalității. In niciun caz, aceasta nu e de ordin schematic. Accidentul constituie in basm esența. Așezarea in timp și spațiu, detaliul senzorial și moral conferă fără sforțări de invenție a treia dimensiune. Ca și literatura clasică, basmul e un plagiat sincer și total, și geniul se revelă in arta copiatului.” In fond, admițând un astfel de principiu, Călinescu nu făcea decât să transfere asupra basmului criteriile pe care le folosea in judecarea oricărui tip de literatură. *) G. Călinescu, “Estetica basmului”, Editura Pergamon, Bistrița, 2007, 304 p.

ANDREI TERIAN (n. 30 noiembrie 1979) este lector la Facultatea de Litere și Arte a Universității “Lucian Blaga” din Sibiu, cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară “G. Călinescu” din București, redactor la revistele Cultura și Euphorion. Este doctor in filologie – cu distincția Summa cum laude – al Universității din București (2007). A mai colaborat la revistele Adevărul literar și artistic, Bucureștiul cultural, Cuvântul, Euresis, România literară, Vatra ș.a., totalizând peste 400 de studii și articole publicate in periodice și in volume colective. Dintre criticii generației sale, a obținut cel mai mare număr de voturi la anchetele BEST (“Bursa tinerilor scriitori”, organizată de Bucureștiul cultural in 2006) și “Cei mai buni 5 tineri scriitori ai momentului” (Colocviul Tinerilor Scriitori, Cluj-Napoca, 2007).