CRONICA LITERARA/ Grupul numărul cinci

“Plin” e un fel de a spune, fiindcă in ultimii douăzeci de ani, pe teren autohton, textualismul a devenit, dintr-un principiu mobil al inventivității artistice, o rețetă cvasibanală de preparare a unor produse literare indigeste. O formă goală, umplută de către diverși autori cu orice altceva decât proză de calitate: considerațiuni poietice și filosofice, pagini mereu prea lungi de jurnal, fișe de lectură, epistole către camarazii “optzeciști” și dispute previzibile cu propriile personaje. Excepțiile (trilogia lui D. Țepeneag, Orbitor, I, al lui Mircea Cărtărescu, Pupa russa a lui Gheorghe Crăciun) nu fac decât să confirme regula manufacturieră a seriei. In rândul excepțiilor trebuie plasat și romanul de față, care utilizează tot arsenalul textual (de la autoreferențialitate și amestecarea realității cu ficțiunea, intr-un continuum “texistențial”, la autogenerare și multiplicare en abyme a palierelor prozei), neomițând insă… romanul ca atare. Pentru autorul steril sau inconsistent, a ne povesti pe zeci de pagini cum scrie el la o carte, eventual cea mai bună carte a tuturor timpurilor, și cum se intrerupe frecvent, fiindcă ba sună telefonul, ba miaună de foame pisica, e un mod de a face proză. Scriitorii ratați și editorul obscur din Sindromul de panică… se confruntă exact cu această problemă, ridicată la putere statistică: in epoca globalizării, aproape toată lumea scrie și aproape nimeni nu mai citește. “Ca niște muște, așa veniți toți la Paris”, le spune cu năduf domnul Cambreleng, editorul fără editură, numeroșilor aspiranți la gloria literară. Și cei care roiesc in jurul lui, așteptând cu emoție să le fie citite manuscrisele și să capete măcar un firav semn de incurajare, nu indrăznesc să-l contrazică. Domnul de modă veche, pe numele lui Pantelis Vassilikioti, e lovit chiar cu propriul manuscris – voluminos – in cap, fiindcă iarăși, spre exasperarea domnului Cambreleng, a folosit in scris persoana I. Totuși, problema lui este mai complexă: știind prea multe limbi, acestea iși amestecă, in paginile innegrite, cuvintele și expresiile. Babilonului parizian ii corespunde astfel un Babel textual. Jaroslava, pragheza refugiată la Paris in august 1968, se confruntă cu o altă dificultate. După ce primul ei roman, scris cu o cunoaștere aproximativă a limbii franceze, a avut un enorm succes (scriitură infantilă, de mare prospețime și originalitate ș.a.m.d.), următoarele n-au mai interesat pe nimeni. De patruzeci de ani la Paris, Jaroslava e o femeie și o scriitoare care suferă de a nu mai fi (re)cunoscută. Și mai tragicomic este exemplul lui Hung Fao, intelectual chinez fugind de comunism și ajuns până in nucleul establishment-ului artistic. Parisul cultural este la picioarele, la mâinile lui. Când știrile despre masacrul din Piața Tien An Men fac inconjurul lumii, Hung Fao, care scrie de ani buni romane anticomuniste, primește Premiul Nobel pentru literatură. După care, fulgerător (comprimă Matei Vișniec intervalul), el este totalmente uitat. La recepția dată in onoarea laureatului Hung Fao, după ce-l ascultă cu mare politețe, toți invitații se reped la bufet, regrupându-se apoi in jurul celor care dețin cu adevărat puterea culturală: cutare editor, cutare critic literar, cutare mecena… Timp de o oră, Hung Fao e intreținut de un nefericit “responsabil cu francofonia”, care nu mai știe ce subiecte de conversație să improvizeze. Dincolo de comicul absurd al scenei (specialitatea dramaturgului Vișniec), este de ințeles și de vizualizat Sistemul care, in fond, o explică. Piața, capitalismul consumist, l-a creat și l-a vândut pe Hung Fao fiindcă exista o fază de interes și, implicit, o cerere masivă. Când interesul public s-a dus, scriitorul dispare. In jurul domnului Cambreleng apar și evoluează asemenea fantome auctoriale, scriitori de cărți care au fost odată vii, actualmente mâzgălitori de semne ce nu mai interesează pe nimeni. Ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, este Matei Vișniec insuși, auto-distribuit ca personaj in propriul roman; și care are, prin aceasta, un anume ascendent asupra celorlalți. Până și el insă ascultă cuminte teoriile și sfaturile practice ale experimentatului editor, ale cărui cărți editate nu le-a văzut nici unul dintre aspiranți, dar care se comportă cu o autoritate asumată. Distopia livrescă (in sensul cel mai propriu) conturată de Matei Vișniec in Sindromul de panică in Orașul Luminilor face din domnul Cambreleng nu un demiurg rău, ordonând și siluind după propriile criterii literatura ce se scrie in jurul lui. Până la urmă, in lumea (piața) intoarsă din romanul pe care l-am parcurs, editorul parizian funcționează ca un reper de normalitate și un corector, pe spații mici, al aberațiilor structurale. Toți scriu; și totul s-a mai scris. Nu se mai citește, fiindcă literatura, orice tip de literatură, toate genurile, formele, rețetele au fost deja epuizate, clasate, depuse in memoria culturală. Noutățile sunt fumate, criticii sunt blazați, publicul se ține numai după vedetele-efemeride. Parisul a devenit, in ultimii cincizeci de ani, un cimitir pentru artiștii lumii. Librăriile sunt ticsite de cărți moarte sau pe cale de a muri, niște abatoare cu cadavre intre două coperți, ce vor fi trimise in curând la topit. Salonul Internațional al Cărții oferă, periodic, imaginea dezolantă a scriitorilor așezați la standuri, cărora absolut nimeni nu le cere autograf. Pe acest fundal al unei apocalipse de supraconsum și uzură culturală, grupul numărul cinci, incropit de domnul Cambreleng, are misiunea de a salva ce se mai poate salva. Lângă scriitorii ratați ori in curs de ratare regăsim personaje, așa zicând, conexe: chelnerul cocoșat și tăcut de la cafeneaua Saint-Médard, unde iși fac veacul aspiranții; un patron de cafenea, Georges, ahtiat după știri, până in clipa in care are revelația manipulării mediatice; un consilier bancar, Fran’ois Comte, care și-a tot făcut notițe in niște carnete verzui; o frumoasă și delicată librăreasă, Faviola. Cu toții ajung să compună un clan de ratați iluminați, o confrerie scriind incrucișat și acționând la comanda energică a editorului fără editură. Când nu compun, sub indrumarea acestuia, texte in diferite stiluri (narațiuni cu fraze date; pagini despre sexualitatea obiectelor sau a cuvintelor; chiar și fragmente la persoana I, dar, obligatoriu, numai in cadru diaristic), incearcă să imbunătățească situația cuvintelor “bolnave” și a autorilor “schingiuiți” prin dezinteresul public. Intr-o desfășurare de comando și intr-o improvizație atent regizată, ei acționează la unison și il salvează pe un biet scriitor ai cărui ochi, la Salonul Internațional de Carte, privesc in gol. Domnul Cambreleng ii cere o carte cu dedicație, alți doi stau răbdători la “coada” creată, unul il fotografiază, cineva apare cu o cameră de filmat: din nimic se creează o imbulzeală la care visează orice scriitor, o afluență de public adunat după principiul turmei și stimulată mecanic. N-are a face. In urma acțiunii bine puse la punct de grupul nr. 5, un scriitor contemporan, măcar unul, iși găsește fericirea. Aici și acum: “In timp ce domnul orb Lajournade se agita cu un microfon enorm, cocoșatul evolua cu aparatul de filmat in jurul nefericitului, asupra căruia proiecta și lumina puternică a unui reflector. Succesul operațiunii noastre de salvare era ca și asigurat. Acest simulacru de mediatizare atrăgea brusc tot felul de gură-cască, incusiv amatori de literatură dezorientați gata să cumpere tot ce era cât de cât o valoare sigură, adică mediatizată. In general, in momentul in care noi plecam de la locul faptei, lăsam in urma noastră un om cu moralul redresat, inconjurat de câteva muște venite să nu piardă ocazia de a cunoaște un adevărat scriitor. Domnului Cambreleng nu-i plăcea să refacă traseul pentru a constata, după un sfert de oră sau după treizeci de minute, dacă micul bulgăre de zăpadă lansat de noi la vale de pe vârful muntelui se transformase in avalanșă. Omul nostru era lăsat pe mâna larg deschisă a tuturor posibilităților, deci a neantului. Iar când ieșeam, la ora inchiderii, de la târgul de carte, depuneam lângă una din pubele toate cărțile cumpărate in cursul operațiunilor noastre de comandă succesive. Salvam uneori, in felul acesta, câte zece suflete pe zi și ne simțeam atât de fericiți, atât de utili.” (p. 241). Pentru sufletul chinuit de autor, in apocalipsa consumistă, post-postmodernistă, finalul rămâne deschis, deci și salvarea e relativă. Insă ratații și aspiranții lui Cambreleng nu-și ratează, de data aceasta, episodicul rol providențial. Cu inteligență, umor fin, o anumită tușă nostalgică și o adevărată virtuozitate in schimbarea planurilor narative, Matei Vișniec reușește la rândul lui, prin acest roman admirabil, să recondiționeze creativ ce se mai poate recondiționa din redundantul nostru textualism prozastic.
*) Matei Vișniec, Sindromul de panică in Orașul Luminilor, roman, Editura Cartea Românească, București, 2009, 312 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferentiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucuresti si consilier editorial la Editura Polirom. A tinut cronica literara in Adevarul literar si artistic (1997-2005), apoi in Romania literara (2005-2009). Colaborari la Cultura, Suplimentul de cultura, Idei in dialog, Bucurestiul cultural,Caiete critice, precum si la ziarele Evenimentul zilei si Adevarul. Are o rubrica la Radio Romania Cultural si una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum laude) al Universitatii Bucuresti, cu o teza despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania si Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Romane); Ileana Malancioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie; Bucuresti Far West. Secvente de literatura romana; Un om din Est (Premiul pentru Critica si Istorie Literara al Asociatiei Scriitorilor Bucuresti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvente de literatura romana.