CRONICA LITERARA / Herr Doktor

Critica a remarcat cu ușurință și exactitate componenta eseistică a romanelor lui Nicolae Breban. „Ingerul de gips”* nu face excepție, cu toate că aici teoriile expuse de personaje au o pondere mai mică decât faptele și gestica lor. Dar și cel mai mărunt gest al doctorului Minda (masarea ușoară a tâmplelor, frecarea satisfăcută a mâinilor) are in această proză maximală o semnificație „colaterală”, un cadru anterior sau ulterior schițat, in care se așează. Cadrul preponderent social și tipologic din romanul realist tradițional devine la Nicolae Breban o Schemă aproape pură.     Psihologia personajelor și dinamica lor, recuperarea din frânturi a unor episoade biografice și deschiderile către istoria imediat postbelică, portretizările pregnante („străveziul domn Gherman” sau Medoia, amicul din tinerețe al lui Minda) – toate acestea contează incă in spațiul ficțional al romancierului „șaizecist”. Insă cartea sa, pe cât de amplă, pe atât de bine centrată, iși trage substanța din altceva: dintr-o idee-forță, căreia i se subsumează, practic, toate elementele și aspectele prozastice. „Ingerul de gips” e romanul unei teme date, al unui subiect ce se insinuează in existența atât de metodic organizată a lui Minda. N-a făcut incă 40 de ani și este deja conferențiar universitar, internist cotat, unanim respectat; și logodnic „oficial” al frumoasei și distinsei Ludmila, cu care face o pereche ideală. Viața protagonistului se desfășoară după ceas, porționată in felii profesionale (facultate, clinică, studiu, lecturi de specialitate) și agrementată cu secvențe mondene. La douăzeci de ani de la inceputul urcușului, de pe băncile facultății de medicină, eroul nostru este in primul rând eroul lor, al admiratorilor inmulțiți progresiv, o figură de autoritate și de prim-plan intr-un cerc social tot mai larg. Semnificativ, dacă in romanul frescă personajul e și un reflector al mediilor prin care trece, descrise minuțios de narator, in cazul de față un mediu aproape abstract, lipsit de consistență documentară, ne conduce către contemplarea și ințelegerea protagonistului. Centrul de greutate epică se schimbă: mai intâi, de pe latura socio-istorică pe unghiul particular al unui ins; și apoi, de pe exterioritatea manifestărior curente ale acestuia, pe nucleul dur, interior, al metamorfozei sale uimitoare. Desigur, recitind in câteva rânduri romanul, ii cunoșteam deja desfășurătorul și finalul. Dar incă de la prima lectură a „Ingerului de gips”, această transformare a lui Minda se lasă ghicită destul de rapid, anticipată, dacă nu in formele, in sensul ei. Pe cine uimește, atunci, „căderea” Doctorului? Nu pe lectorul atent, căruia autorul ii furnizează de la bun inceput elementele situației și codul ințelegerii ei. Din primele alineate ale capitolului intâi, in care Mia Fabian intră in cabinetul lui Minda, ne devine tot mai limpede că această apariție nu va fi una episodică și fără urmări. Femeiușca grăsuță și vulgară, cu un râs strident, dar un timbru plăcut, cald-răgușit al vocii, ar putea fi o pacientă oarecare. Incomparabil mai importantă este deocamdată pentru Herr Doktor Ludmila Ogrin, logodnica splendidă, cu care urmează, in fine, să se căsătorească; și mult mai apropiat ii este Laurențiu Ceea, prietenul logoreic, cu poveștile și confesiunile lui fluviale. Cu și fără logodnică, alături sau departe de prietenul său cel mai bun, esențială este pentru Minda activitatea lui profesională, munca tenace de luni, ani, decenii intregi pentru a-și construi o carieră și a deveni… Ce anume? In auto-programarea atât de exactă a specialistului internist, cu morga lui tot mai evidentă și cu autoritatea ce o sprijină, tot mai consolidată, s-a strecurat o variabilă nescontată. Dacă nu Mia Fabian, atunci altcineva sau altceva ar fi trebuit să apară in cadru pentru a o exprima. Schema romanelor lui Nicolae Breban, despre care am vorbit, nu inseamnă nicidecum schematismul acestora. Prozatorul de cursă lungă nu preia un tipar din literatura oficială a epocii pentru a-l reduplica, in mod previzibil, in paginile cărților sale. Ideea directoare, tema cu care aceasta ajunge să se confunde, generează și structurează materia epică, organizând-o meticulos, pe măsură ce o produce. Inainte de a fi o individualitate, o femeie in carne și oase, Mia Fabian este o funcție a romanului; și incă de la debutul „Ingerului de gips”, traiectoria și finalul cărții se proiectează. S-a vorbit destul de mult despre lăbărțările, „burțile” romanelor lui Nicolae Breban. E adevărat: dacă urmărești exclusiv firul acțiunii centrale, orice paranteză intrerupătoare și toate secvențele eseistice multiplicate in interiorul dialogurilor echivalează cu digresiuni fără alt rol, in carte, decât acela de a injecta teorii dragi autorului. Lucrurile pot fi văzute insă și invers, cel puțin in acest roman memorabil. Tema decăderii și căderii lui Minda, a aparentei lui degradări sociale prin care, in fapt, iși va salva eul profund: ea imi pare esențială in „Ingerul de gips”. Și tot ce va face și va spune Herr Doktor, tot ce ii va susura Mia Fabian, tot ce nu va pricepe Ludmila, tot ce va comenta lumea intrigată, șocată de noul comportament al conferențiarului, ilustrează perfect numitorul comun al așa-ziselor digresiuni și intreruperi. Cu o expresivitate rece, copleșitoare, romanul (la antipodul produselor schematice, de serie) crește dintr-o neintreruptă și abundentă explicitare. Iată o mostră. Venit parcă din neantul provinciei, Medoia, fostul coleg, strică printr-o vizită neanunțată ziua trio-ului consacrat: Minda (personalitatea), Ludmila (iubita personalității) și Ceea (prietenul și confidentul personalității). Medoia se invită in locuința doctorului și bea, bea intruna alcool, antrenându-i pe toți intr-o „petrecere” căznită, grețoasă. Mai târziu, musafirul va ajunge să vorbească la telefon cu guraliva Mia Fabian, spre plăcuta rușine a gazdei. Ludmila și Ceea s-au retras. Din aproape in aproape și dintr-un gest nepotrivit in altul, Medoia și Minda se invită noaptea la Mia Fabian acasă. Ora vizitei și vizita insăși, in această formulă, constituie o bizarerie de prost gust, o farsă dâmbovițeană făcută la beție. Comportamentul atât de corect, comme il faut,al conferențiarului, uzajul său social se adaptează, prin fisurare și declasare, la acest curent subteran de vulgaritate, cu efecte curioase, binefăcătoare. Domnul Doctor nu mai este el, el insuși, când lucrează, consultă pacienți, strălucește in societate, ci tocmai in aceste clipe, tot mai dese, in care se poartă ridicol și straniu, ciudat de liber față de orice conveniențe. Umilințele la care-l supune Mia Fabian („tanti Miuța”!), bătaia administrată de perechea masculină a acesteia, pitorescul Geiger, insoțit de un alt mardeiaș, bârfele la care se expune, nimic nu contează in noul plan – al libertății și al gratuității – in care se mișcă și respiră protagonistul. Din iubirea pentru Emilia Răchitaru, actrița mediocră fără alt talent decât cel al așternutului, Camil Petrescu făcea, in Patul lui Procust, proba inadaptării la realitate a intelectualului Ladima. La Nicolae Breban (admirator declarat al lui Thomas Mann și Dostoievski), situația este răsturnată și mai subtil tratată. Personajele rămân funcții, dar funcții mai complexe. Mia Fabian e tot o Emilie, insă mai atent și mai nuanțat portretizată. Iar Minda, prin intermediul acestei relații care șochează, e lăsat să scape de intreaga lui increngătură socio-profesională. Abandonând dresajul autoimpus din adolescență, el coboară cu o adevărată jubilație (de nimeni ințeleasă) nu atât la nivelul Miei, cât la propria realitate lăuntrică, până atunci cenzurată. Pe drumul celor doi silnici petrecăreți spre locuința Miei Fabian (o avenpremieră a drumului lung, halucinant din final), explicitarea simbolică apare deodată, incă o dată, cu toată forța, cu acea impetuozitate caracteristică lui Nicolae Breban. Iată un pasaj edificator: „Minda se simțea bine cu acest ins fericit, dar numai pentru că știa că in curând se vor despărți, poate chiar peste un ceas sau peste o noapte, chiar și o noapte albă, dar nu mai mult decât atât… pentru că acest Medoia era ambasadorul celuilalt, pe care il inviase deodată și, odată cu el, stafia de puber a lui insuși, a lui Minda, acea «Inviere a lui Lazăr», acest concret și zgomotos Medoia avusese puterea să strige spre acel tunel al celor douăzeci de ani: «Lazăre, vino afară!» și, spre emoția și spaima profundă a sa, a severului și raționalului Minda, din tenebrele acelui tunel ieșise tremurător, impleticindu-se in bandajele acelea mortuare de care amintește evanghelistul, propria sa stafie, uitată, poate chiar renegată, pe care el ar fi putut-o respinge, renega, dacă nu ar fi fost atât de uimitoare, de neașteptată, de concretă!… Medoia il impingea și il târa cu brutalitate spre locuința nedorită a acelei femei pe jumătate necunoscută și trivială, dar jumătate din ființa lui Minda era acum de vis și transparentă și extrem de docilă tocmai pentru că acel ins o isca mereu din sine insuși, o secreta așa cum secretă păianjenul firul său misterios și elastic pe care alunecă in gol, și Minda se arunca surâzând și amuzat in golul acelei nopți și al acelor oameni, al celor doi oameni apăruți atât de neașteptat in viața sa ordonată, previzibilă și rațională. (…) propria sa ființă bărbătească și structurată definitiv se muia, se incețoșa, brațul său se făcea de apă, părul său flutura, tot mai nevăzut, lăsând loc acelui puber uitat, care reinvăța să meargă pentru câteva ore, doar, pentru o noapte albă, impiedicându-se in bandajele sale mortuare…” (pp. 158-159). Până la finalul „liniștitor”, acest mare roman, modern și rusesc, care este „Ingerul de gips” continuă senzațional și respiră profund tot prin asemenea digresiuni.  

*) Nicolae Breban, „Ingerul de gips”, roman, ediția a III-a, cu un Cuvânt inainte al autorului, Editura Polirom, Iași, 2008, 560 p.