CRONICA LITERARA / Negru pe negru

Negru pe negru* e un volum-umbrelă care asamblează două cărți ale lui Aurel Pantea: Negru pe negru (1993) și… Negru pe negru (2005). Cine bănuiește că avem de-a face aici cu o adevărată obsesie nu e, fără indoială, departe de adevăr. Mai ales că titlul/titlurile volumelor amintite admit o dublă interpretare.   Prima, și cea mai la indemână, privește afinitatea de esență dintre cuvânt și lucru, dintre limbaj și lume, in care negrul literelor nu face decât să scoată la iveală (era să zic la lumină…) lipsa de sens a „negrului” existenței. Cealaltă explicație, care mi se pare insă mult mai adecvată, se referă la o anumită contaminare a realității de către cuvinte: negrul „hârtiei” (adică al lumii) nu este unul dat, ci obținut prin proliferarea canceroasă a limbajului, asemenea unei pete de cerneală care acoperă treptat intregul suport pe care este așternută. Prin urmare, scrisul acționează ca un fel de black hole (ciudată coincidență cromatică!): el este un fel de antimaterie care absoarbe – sau, dacă vreți, „amortizează” – ireversibil materia inconjurătoare. In definitiv, agonia relației dintre limbaj și realitate este tema centrală a poeziei lui Aurel Pantea. De la debutul prin Casa cu retori (1980) până la volumul de față, ea străbate o creație lirică de o coerență remarcabilă. Ca și forma discursului, de altfel: incă de la primul său volum, poetul a mizat pe un stil fragmentat și lacunar, in care cuvântul se instituie mai degrabă ca organ al coroziunii decât ca vehicul al juisării. Căci, pentru Aurel Pantea, poezia nu este un instrument al instituirii realității prin limbaj, ci unul al salvării ei de limbaj. De altfel, aceasta este misiunea pe care o sugerează unul din cele mai bune texte ale cărții: „Așa ceva peste ani nu se va mai putea,/ ca ființa lucrurilor, ca ființa tuturor/ lucrurilor să se bâlbâie in limbajul meu,/ pe țărmi și ape și in grădini/ lucrul cel rău și lucrul cel bun/ prind să se roage unul de altul”. Precum se vede, textul poetic este o simplă „bâlbâială”, o reprezentare intermitentă, imperfectă, ba chiar caricaturală a „ființei lucrurilor”, care continuă să-și păstreze un rest imposibil de captat. In fața acestui obstacol, poetul iși desfășoară concomitent câteva stratageme de depășire a crizei. Cea dintâi constă in a corupe și ruina limbajul, introducând in dezordinea sa fundamentală un nou principiu de dezagregare din care poate lua naștere o nouă sinteză: „Aici nu, aici e o față ingrozită… mai incolo… alta…/ să mergi… gâfâiala… vorbește… e important…/ totul se inregistrează… aici… in gangul acesta…/ aici s-ar putea… arhitectură veche… și iar fața aceea ingrozită…/ un fel de ev mediu al spaimei… nu crede pe nimeni… nu mai este/ nimeni… e… pe măsură ce inregistrezi ești mâncat…/ te muți in cel pe care-l vezi…/ aici… in sucurile lui ce ii dau viață, ce ii dau viața/ moale, lichidă… dar nu… un văz…/ te infășoară, te iubește… consumă-l tu”. O terapie eficientă ca preambul, dar inutilizabilă pe spații mari, de vreme ce exploatarea ei sistematică ar conduce la plictiseală și nonsens. Mai interesantă este cea de-a doua tehnică, și anume teatralizarea eului. Cât timp limbajul rămâne un factor de instrăinare, singura șansă de protecție a poetului este să-i paseze această sarcină ingrată unui delegat alegoric, care să facă in locul său the dirty job. Ultima parte a volumului este o coregrafie bine regizată in care eul liric renunță treptat la prerogativele sale creatoare in favoarea unei figuri obscure: „cel cu totul altcineva”. Atributul creației cade asupra acestei persoaneenigmatice, in timp ce poetul se mulțumește cu ipostaza de „martor” al propriului spectacol: „Orele bătrâne, orele de iască, atunci se naște/ cel cu totul altcineva, vine de altundeva, de altcândva/ sau din ceea ce ai uitat că ai fost sau ai fi putut să fii,/ el este iubitul serilor și al neclarității, nu e dezacordul,/ e fiul neconcesiv al său, in dimineți pustii, in/ vremea iubirilor pe moarte, in tinere uri, ori in cele crepusculare,/ el umple toate limbajele cu surâsuri tăioase, adică,/ iți găsești tu limbajul tău și el te umple de sânge”. Consecința acestui fapt, și cea din urmă strategie de evadare din captivitatea limbajului, este că poetica vorbirii se vede substituită prin poetica privirii. Poetul se retrage intr-o zonă securizată („in mut”), de unde contemplă spectacolul anarhic al cuvintelor: „Eu stau in mut, nu răspund atrocității, lângă mine lasă apă/ toate lucrurile, ca intr-o zemoasă frică, vin unii,/ constată și pleacă/ să moară in altă parte, in locuri elocvente, să dispară auzind vorbe,/ o gălăgie pe care incă mizează, un cor satisfăcător// eu sunt tandrețea carbonizată”. Volumul inchide astfel o buclă poetică și, totodată, existențială: declanșată de senzația instabilității realului, aventura eului sfârșește odată cu propria sa dispariție. Refuzând să cedeze inițiativa cuvintelor (adică să le facă jocul), Aurel Pantea lasă impresia, spre final, că incearcă să boicoteze chiar regulile jocului. Impresia este, totuși, superficială, căci sacrificarea figurii vorbitoare este o iluzie necesară recuceririi realului: retras in foișorul său, poetul are acum răgazul să organizeze pe indelete noi atentate la adresa „imperiului semnelor”. Negru pe negru este un volum gândit cu răbdare și executat cu atenție. De aceea, scăderile sale – nu multe – vin nu din defectele de construcție, ci din momentele neinspirate in care poetul se dedă jocurilor de cuvinte facile sau abuzului de metafore epatante: „Și timpul nu va mai dura, și se va despărți/ de sine, și va rămâne sinele său, și acolo se va urla/ intr-o imagine mare,// acum, el stă cu sinele său, ca o femeie care, in cele din urmă,/ stă cu sinele său incărcat de sâni”. In rest, Negru pe negru e o carte autentică și provocatoare ce poartă amprenta obișnuită a lui Aurel Pantea.  

*) Aurel Pantea, Negru pe negru, prefață de Al. Cistelecan, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009, 194 p.