CRONICA LITERARA / Proiectul Euphorion iese la lumina

In perioada comunistă, cerchistii vor deveni nume marcante ale literaturii noastre, chiar dacă fără a mai putea activa cu titulatura sub care se reuniseră in 1943. In schimb, după 1989, Cercul pare să fi ajuns gruparea-vedetă a istoriografiei noastre literare, beneficiind de cinci tratări panoramice (semnate, in ordinea aparitiei, de Ilie Gutan, Petru Poantă, Ov. S. Crohmălniceanu si Klaus Heitmann, Gabriela Gavril si Cornel Ungureanu), dar si de o duzină de monografii consacrate membrilor săi.
Si totusi, istoriile literaturii române contemporane s-au arătat destul de rezervate in ceea ce priveste relevanta Cercului ca grup cultural. De pildă, in „Istoria” sa „critică…”, Nicolae Manolescu se multumeste să califice miscarea drept „interesantă” – si atât. Mai generosi nu se dovediseră, inaintea sa, nici Marian Popa ori Alex. Stefănescu. De unde această reticentă? Cea mai plauzibilă explicatie ar fi aceea că, in ciuda valorii lor, semnatarii scrisorii din 1943 nu au initiat vreun curent si nici nu au propus vreo doctrină literară bine definită. De altfel, cu asta tind să fie de acord chiar monografii grupării. Bunăoară, in cartea sa consacrată „fenomenului originar” (momentul 1943-1945), Petru Poantă scria că Manifestul cerchist „reafirmă câteva adevăruri de ideologie literară foarte cunoscute si «institutionalizate»”, in timp ce Crohmălniceanu si Heitmann vor sustine că „repudiind vechiul curent traditionalist, literatii sibieni aderau practic la programul Sburătorului”. Or, in aceste conditii, nu e de mirare că tinerii „manifestanti” au ajuns să treacă, precum echinoxistii clujeni după un sfert de veac, drept o asociere – si nu o asociatie – de individualităti talentate, dar lipsite de o „directie” clară.
Această imagine pe cale de a se incetăteni a fost de curând pusă sub semnul intrebării intr-un provocator volum semnat de poetul si criticul Dan Damaschin*. Mai intâi, autorul cărtii isi confirmă statutul de custode en titre al mostenirii Cercului sibian, aducând numeroase noutăti de ordin documentar, provenite in principal din ceea ce el insusi numeste „mini-arhiva Jacquier”. Pe una dintre acestea – afacerea „plagiatului” Roland Barthes/ Henri Jacquier, pe care Dan Damaschin o reconstituie nu doar cu probitate profesională, dar si cu veritabile abilităti detectivistice – am semnalat-o deja in altă imprejurare. Mai importantă este insă redimensionarea intregii estetici a grupului (si mai cu seamă a activitătii lui I. Negoitescu, autorul scrisorii din 1943), ca urmare a documentelor descoperite in arhivă. Potrivit lui Dan Damaschin, ideologia Cercului ar străbate trei etape, pe care le analizează in capitole distincte ale cărtii sale: momentul aparitiei Manifestului (1943), Revista Cercului Literar (apărută in 8 numere lunare, ultimul dintre ele fiind triplu, intre ianuarie si august 1945) si episodul 1946-1948 (cu ecouri până spre sfârsitul deceniului sase), pe care comentatorul il subsumează „proiectului Euphorion”. Descrierea primelor două faze, care constituiseră deja tinta monografilor anteriori, nu aduce nimic nou. In schimb, cele 80 de pagini care analizează embrionul noii reviste preconizate să apară la Cluj sunt extraordinare. Nu numai că interpretarea lui Damaschin lămureste mult mai bine „proiectul Euphorion” (cunoscut până acum mai ales din schimbul de scrisori intre I. Negoitescu si Radu Stanca), dar ea aruncă o nouă lumină asupra intregii opere a liderului grupării.
Potrivit lui Henri Jacquier, complice si comentator al actiunilor cerchistilor, „platforma ideologică a grupării Euphorion, ex-Cercul literar” s-ar afla nu atât in simbolul titular al noii miscări (inspirat, cum se stie, de personajul Goethe), cât in scara valorilor a lui Max Scheler. Filosoful german distingea, in ordinea crescătoare a importantei lor, trei tipuri de valori: A. vitale (vehiculate de erou); B. spirituale (ilustrate de geniu); si C. valori ale divinului (realizate de sfânt). Extinzând această ierarhie la nivelul unei intregi culturi, putem constata că există culturi de tip AB (adică bidimensionale) si culturi de tip ABC (tridimensionale). In viziunea lui Negoitescu, cultura română ar apartine primei categorii: „Numerosi români – rezumă Jacquier spusele criticului – au realizat excelent tipul B (Arghezi, de exemplu, si Blaga), dar n-au reusit să atingă niciodată tipul C: prin natura lui, românul nu e un individ religios, ci unul amoral: ii lipsesc dimensiunea etică, simtul misterului etc.; de unde, chiar si in arta sa cea mai reusită, lipsa tragicului.” Tocmai de aceea, „quintesenta doctrinei euphorioniste” si, prin ricoseu, sensul intregii activităti critice a lui Negoitescu va consta in „initierea unei dezbateri lucide si necrutătoare s…t consacrate celei mai grave si dureroase maladii a ethosului românesc: a-moralitatea”, iar tinta acestui proces o va constitui „racordarea la cea de-a treia dimensiune occidentală”, cea a eticului.
Pentru Dan Damaschin, aceste observatii vor constitui punctul de plecare al unei relecturi radicale atât a Epistolarului purtat cu Radu Stanca, cat si a „Istoriei literaturii române”, publicată de Negoitescu abia in 1991. Ea constituie astfel nu numai cel mai consistent lucru care s-a scris până acum despre liderul Cercului Literar, dar si cel mai bun comentariu consacrat unei istorii literare românesti de la Mircea Martin incoace. Noutătile aduse de interpretarea lui Damaschin sunt două la număr: stabilind numeroase conexiuni de profunzime intre declaratiile de la sfârsitul deceniului cinci si „Istoria” apărută peste o jumătate de secol, ea indică nu numai mizele, dar si consecventa neasteptată a unui critic căruia i s-au reprosat, la data publicării sintezei sale din 1991, fragmentarismul si superficialitatea; iar, intr-un plan mai larg, ea aduce un argument decisiv cu privire la metamorfozarea „estetismului” timpuriu al Cercului sibian intr-o veritabilă ideologie culturală, din păcate imposibil de transpus in practică (si chiar de enuntat) in conditiile politice de la finele deceniului cinci. Timpul, din păcate, n-a mai avut răbdare.

*) Dan Damaschin, Cercul Literar de la Sibiu/Cluj. Deschidere spre europeism si universalitate, Editura Zenit, Cluj-Napoca, 2009, 452 p.

ANDREI TERIAN (n. 30 noiembrie 1979) este lector la Facultatea de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București, redactor la revistele Cultura și Euphorion. Este doctor in filologie – cu distincția Summa cum laude – al Universității din București (2007). A mai colaborat la revistele Adevărul literar și artistic, Bucureștiul cultural, Cuvântul, Euresis, România literară, Vatra ș.a., totalizând peste 400 de studii și articole publicate in periodice și in volume colective. Dintre criticii generației sale, a obținut cel mai mare număr de voturi la anchetele BEST („Bursa tinerilor scriitori”, organizată de Bucureștiul cultural in 2006) și „Cei mai buni 5 tineri scriitori ai momentului” (Colocviul Tinerilor Scriitori, Cluj-Napoca, 2007).