Cronica, minut cu minut, a unui dezastru istoric/ de Ziarul de Duminică

Eleodor Focșeneanu

Două săptămâni dramatice din istoria României

(17-30 decembrie 1947)

Editura Curtea V­eche

Ediția a treia, revizuită.

Eleodor Focșeneanu s‑a născut la 17 februarie 1925 în Câmpina, județul Prahova, a urmat Școala Primară din Breaza de Sus și Liceul Teoretic Dimitrie Barbu Știrbei din Câmpina, iar bacalaureatul l‑a dat în mai 1943, la Liceul Andrei Șaguna din Brașov, avându‑l ca președinte al comisiei pe istoricul Ioan Lupaș. A urmat cursurile Facultății de Drept și ale Facultății de Litere și Filosofie (limba spaniolă) din București, luându‑și însă numai licența în Drept în iulie 1947, deoarece noua lege a învățământului interzicea frecventarea a două facultăți, fiind nevoit, prin urmare, să întrerupă celelalte cursuri. Întrucât i s‑a refuzat înscrierea în Baroul Prahova, a urmat Institutul Maxim Gorki de Limbă și Literatură Rusă (singura facultate la care nu se aplica interdicția), promovând primii doi ani (1948‑1950), dar a întrerupt cursurile și, profitând în anul 1951 de o împrejurare favorabilă, s‑a înscris în Colegiul de Avocați Prahova. A profesat avocatura la Câmpina până în anul 1974 și la București în continuare până la pensie, în 1997.

Activitatea publicistică a lui Eleodor Focșeneanu a început după căderea regimului comunist, cu articolul „Falsul, Frauda și Escrocheria“, publicat în Lumea Liberă Românească, New York, nr. 153/7 septembrie 1991, articol reprodus integral la finele acestui volum și care tratează aceeași temă. Tot în revista din New York, autorul a publicat serialul „De la trădare la escrocherie. Adevărul despre instalarea republicii populare în România“ (de la nr. 391 din 30 martie 1996 până la nr. 412 din 24 august 1996). Articolele din acest serial au fost publicate în anul 1997, cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, în volumul Două săptămâni dramatice din istoria României, a cărui a treia ediție apare acum.

De ce înlăturarea monarhiei în România nu a urmat scenariul utilizat în operațiunile similare din Iugoslavia, Bulgaria și Albania; carențele Actului de abdicare a Regelui Mihai I și ale Proclamației guvernului Groza din 30 decembrie 1947;  Adunarea Deputaților de la București a luat act de abdicarea Regelui, a votat proclamarea Republicii Populare Române și a ales noul Prezidium al Republicii Populare în 45 de minute; Adunarea parlamentară ordinară și-a arogat la 30 decembrie 1947 dreptul de a modifica Constituția țării, violând nu numai vechile reguli constituționale, ci și actele cu caracter constituțional adoptate de ea însăși; ce cale au ales comuniștii români, cine a uneltit și cum a fost organizată detronarea Regelui Mihai I, la ce mijloace s-a recurs și cum a fost instaurată republica populară în țara noastră. Toate acestea sunt câteva aspecte de care se ocupă Focșeneanu în cartea sa. Se relatează zi cu zi, uneori oră cu oră, desfășurarea evenimentelor din ultimele două săptămâni ale anului 1947. Nu este o istorie secretă, deși unele dezvăluiri pot părea și au fost chiar calificate de presă ca senzaționale. Tot ceea ce se expune reprezintă fapte ­incontestabile, consemnate chiar în actele oficiale emanate de la guvernul Petru Groza sau extrase din presa vremii.

„Toate falsurile, fraudele și escrocheriile enumerate mai sus – scrie Eleodor Focșăneanu – au fost săvârșite în mod deliberat și organizat de către o parte a membrilor guvernului Petru Groza, fiind în mod categoric participanți, cel puțin complici sau favorizatori, toți cei care au fost prezenți la ședința din 30 decembrie 1947 a Consiliului de Miniștri, în complicitate cu toți parlamentarii, în frunte cu Mihail Sadoveanu, președintele Adunării Deputaților, care au semnat fie procesul-verbal al ședinței fictive, fie pretinsele proiecte de lege.

În ceea ce privește natura falsurilor comise, autorul nu are elementele necesare pentru a afirma dacă ele au fost comise numai prin atestarea în mod mincinos a unor semnături inexis­tente, fals intelectual, sau au fost chiar contrafăcute semnăturile Suveranului și ale celor doi miniștri care nu au participat la complot, Lucrețiu Pătrășcanu și generalul de armată Mihail Lascăr, fals material. Este posibil să se fi uzat când de un pro­cedeu, când de celălalt, în funcție de împrejurări.

Mai este necesar să remarcăm un lucru. Această imensă escrocherie a fost un secret numai pentru cei care, asemenea autorului, nu au avut timp de 42 de ani acces nici la Arhivele Statului, nici, cel puțin, la fondul special al bibliotecilor publice. Ceea ce se dezvăluie în această lucrare era cunoscut de mult de unii foști conducători comuniști, unii dintre ei încă în viață la data publicării primei ediții a acestei lucrări, și de unii foști și actuali politologi și istorici. Pentru ei, în cercul lor restrâns de inițiați, aceste lucruri au fost secretul lui Polichinelle. Dar ei au tăcut și tac încă.”