CRONICĂ / Naștere ușoară

In pofida aparențelor de generație boemă, regăsim printre „nouăzeciști” câțiva autori importanți care scriu și publică ritmic, cu mai multă sau mai puțină inspirație creatoare, dar intr-o ramă de indiscutabil profesionalism literar. Marile cărți sunt rare: momente faste, izolate in care activitatea stăruitoare, „orizontală”, a unui scriitor câștigă dintr-o dată numeroase trepte, ducând spre transfigurare, altitudine, unicitate artistică. Iar majoritatea poeților dau ce au mai bun intr-o tinerețe rapidă, incandescentă, după care iși supraviețuiesc fie prin volume inerțiale, tot mai inconsistente și mai previzibile, fie prin experimente forțate și riscante, cu rezultate și mai indoielnice.

  Apreciez la Mihail Gălățanu, in primul rând, tenacitatea cu care iși scrie și rescrie poezia, la două decenii și mai bine de la debutul exploziv. Ultimii ani il arată preocupat nu numai de propria lume (și scenografie) lirică, dar și de problema descoperirii unui unghi cât mai bun de perspectivă și asalt vizionar. Nombrilismul Autorului conștient, ca nimeni altcineva, de condiția sa de excepționalitate, poza aceasta „nouăzecistă” și gestica insoțitoare fac loc, pe spații tot mai largi, unei modestii reale, unei smerenii aproape creștinești. De la Burta instelată (2005) la Inima de diamant (2006) și de la aceasta la recentele Poeme amniotice*, se observă efortul poetului de a găsi o combinație cât mai bună intre organicitatea viziunii și productivitatea utilizării ei, indrăzneală imaginativă și retractilitate reflexivă, blasfemie și psalm. Volumul nou se deschide printr-o dedicație („Mamei mele, Ioana, care de patruzeci de zile nu mai locuiește doar in lumea aceasta”) care va da, inevitabil, greutate și gravitate existențială versurilor ce urmează. Jocurile de cuvinte, bufoneriile scandaloase, expresiile licențioase, intorsăturile post-avangardiste de condei iconoclast se vor mai rări. Din viața personală a scriitorului, lovită prin moartea mamei, poezia lui va desprinde o miză pe care va incerca, din răsputeri, să o susțină. Unul dintre cele mai relevante poeme e Sacul in care am incăput, in care fiul nenăscut stă in pântecul unei mame nepieritoare, mereu tânără și zâmbitoare. Utopia lui Mihail Gălățanu este regresivă, un film dat inapoi până la intunericul cald al paradisului amniotic: „Pântecul e sacul in care am incăput,/ eu singur și cu lumea toată. Eu singur/ impreună cu lumea toată./ Pântec divin! Și sac cusut la gură! Inchisoare delicioasă,/ In care viața mea se lăsa depănată. Depanată. Trepanată. Direct/ pe creier./ Viața mea se lăsa scursă in pântec,/ Loc in care n-aveam să mă mai intorc niciodată,/ pentru că niciodată nu am ieșit./ Pântecul era pajiștea cusută la gură./ Pe care aveam să mă plimb, după moarte, viața toată”. Intre autorul versurilor și personajul care le traversează, identificarea e aproape totală: insă nu pe conturul real al identității sociale, ci intr-un curent subteran de adâncime fantasmatică. Prin apele tulburi ale acestor fantasme se intrezărește și figura maternă, smulsă nu atât morții, cât vieții noastre omenești redusă ca intindere, implacabilă ca deznodământ. Apare o tensiune, aici, intre vechea ipostază a poetului (autorul autoeroizat ca protagonist) și cea mai nouă, a unui nenăscut pasiv, legat și legănat placentar de o mamă ocrotitoare. Natura ofensivă a poeziei lui Mihail Gălățanu, abundența și virulența proiectărilor in exterior se văd contrate, dacă nu cenzurate, de această profundă, „delicioasă” intimitate: „Mă apropii prea mult de naștere. Mă apropii periculos./ Din cale afară. Mă apropii de naștere ca de-un abis. Ca pe brânca/ Unei prăpăstii/ Stau/ Și din apa tuturor curcubeilor/ Beau”; „Ce chip te vezi acolo, ce scriere cu trăsături, ce rună,/ Este această naștere in mama mea?// Ce buchisire barbară și dureroasă/ Ca ruperi de ape,/ Ca țipete și icneli de sudoare ale muncilor facerii,/ De la mama mea grea rămasă?// Cum să scrii cu oameni in alți oameni? Cu elitre in alte elitre?/ Cu ochi de orbi peste alți ochi de orbi? Cu meteahne peste/ meteahne? Beteșuguri peste beteșuguri, răni peste răni? Sângele/ nostru curge in cruguri. Ca stelele”; „Peste morți trec, șăgalnic,/ nepăsătoare tăvăluguri.// Și, in primul rând, tăvălugul istoriei noastre. Peste carnea noastră/ tânără, indârjită, tare, frumoasă. Lasă urme adânci. Și privind la/ toate acestea, tu, nenăscutul, iți acoperi fața/ Și plângi” (Prolog). Nenăscutul cu ochii nedesfăcuți, dar plânși, intră in coliziune cu eroul preferat al lui Mihail Gălățanu (el insuși), distribuit in roluri de competitor disponibil și invingător detașat. In același Prolog, vechiul M. Gălățanu, parcă provocat de cel mai recent, se intoarce pentru a-i da replica. Aproape amuzant e că identitatea tare, ce se va impune negreșit oriunde și oricând, incepe să lucreze pe chiar acest teren moale al eului nenăscut, neprofilat. „Sunt, deja, din burtă, cel mai mare cântăreț al lumii”; „Iubesc, deja, pe toate femeile lumii”… De la Elegiile increatului se va trece, curând, la o naștere neobișnuită, memorabilă, „răpăitoare”, „năprasnică”. Moliciunea informului, plutirea ființei neinchegate sub „clopotul de apă” al uterului rămân cumva in urmă. Din coaja oului țâșnește un pui care se va infige, deodată, in lumea toată: „Mă nasc torențial./ Cu singurul meu ochi/ din frunte./ Mă nasc in viziuni./ In vedere/ Și in clarvedere./ Sunt muntele care se duce să se arunce in mare din cauza/ Credinței. Sunt bobul de muștar/ Care va incolți intotdeauna./ Sunt un invingător. Și dragostea mea este una.” (Alt poem amniotic). De bună seamă, „nimeni nu se naște ca mine”. Paradisul matern va exploda și el, ființa unică fiind substituită printr-un sui-generis multiplu feminin: „Mă nasc. Acum. Din fiecare rază. Din toate maternitățile. In direct./ Din fiecare mamă”; „Mă nasc. Impreună cu tot alaiul nașterii mele. Cu toate minunile/ care insoțesc nașterea mea. Dinți de lapte. Primele firișoare de păr./ Inima, in stânga. Inima, nătânga”; „Mă nasc. Nimeni nu se naște ca mine. Eu sunt chiar nașterea cea/ minunată. Sunt o pescuire in zori. O călărire amânată. O deșălare/ deșănțată. A cuvintelor. A tuturor cuvintelor” (Mă nasc. Acum. Din fiecare rază). Sub tonul rezolut și forma sacadat-ostentativă a acestor strofe se remarcă, pe lângă agresivitatea obișnuită, in registrul imaginarului, a personajului expansiv, deficiențele reale ale unei poezii ce trece cu ușurință de la plasticitate la stridență și la vulgaritate in toată puterea cuvântului. In unele cazuri (Fragment de jurnal…, Icoanele nu se ferchezuiesc, De asta cred că-mi place cel mai mult), autorul dă senzația că nu-și mai poate controla debitul poetic, versurile derapând in zona unei „imagistici” incropite, penibile. E drept că față de volumul anterior aceste derapaje sunt mai rare; dar ele imi semnalizează, in continuare, o insuficientă elaborație a fiecărui text in parte, in interiorul tematicii bine conturate la nivelul intregii cărți. Altfel spus, Mihail Gălățanu, atent mai mult la ansamblul volumului și al creației sale, scapă uneori din vedere elementele componente, poeziile ca atare. Textele menționate, cel puțin, sunt scrise cu picioarele. Nașterea poeziei e amânată pe altădată. Nu-i mai puțin adevărat că, adunând ce este de adunat și scăzând ce e de scăzut, Poeme amniotice apare ca un volum pregnant. Iată o mostră de lirică veritabilă, fără pseudofilozofări și fără alunecări in stilul de publicistică joasă: „Mama mea n-a lăsat altă femeie să mă atingă./ Și io m-am născut, ca și fiul meu, doar din dragoste pentru ea./ Mama mea e fragedă incă, tare fragedă,/ E o adolescentă care se plimbă de cincizeci de ani agale/ Pe aceeași alee, la aceeași margine de șosea.// Mama mea nu va muri niciodată./ Părul ei nu va albi./ Ochii ei nu se vor incețoșa./ Pentru că, imediat, ar veni/ Toate femeile lumii să moară in locul ei/ Sau să imbătrânească/ Și chipul mamei mele pe rând l-ar purta./ Fiecare s-ar repezi, fericită, să fie,/ Numai pentru o clipă,/ Dar ce spun io, pentru doar o clipită,/ Numai și numai pentru o clipită,/ Mama mea.// Și apoi să predea ștafeta mai departe. O cabină micuță/ Și cochetă,/ O cameră de artistă, cu subretă și trusă de machiaj,/ In care mama mea invie, oricine ar intra.// Sunt fericit, da, fericit, pentru că oricât voi trăi,/ Voi fi atât de iubit. Și le mulțumesc celorlalte mame c-au ințeles/ Să fie in sfârșit mama mea./ Tot ce-mi doresc este doar să fiu tatăl meu tânăr, incă foarte tânăr/ Și să mă plimb, alene, la margini de șosea” (In fiecare femeie mama mea părul și-l răsfira). Mihail Gălățanu e un original scriitor maximalist. Când sunt rele, versurile lui sunt foarte rele. Dar atunci când sunt bune, sunt foarte bune…  

 

  *) Mihail Gălățanu, Poeme amniotice, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008, 100 p.    

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferentiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea Bucuresti si consilier editorial la Editura Polirom. A tinut cronica literara in Adevarul literar si artistic (1997-2005), apoi in Romania literara (2005-2009). Colaborari la Cultura, Suplimentul de cultura, Idei in dialog, Bucurestiul cultural,Caiete critice, precum si la ziarele Evenimentul zilei si Adevarul. Are o rubrica la Radio Romania Cultural si una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor in Filologie (summa cum laude) al Universitatii Bucuresti, cu o teza despre Ion D. Sirbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al Romaniei literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Romania si Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Romane); Ileana Malancioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Roman. Dialoguri pe hartie; Bucuresti Far West. Secvente de literatura romana; Un om din Est (Premiul pentru Critica si Istorie Literara al Asociatiei Scriitorilor Bucuresti); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvente de literatura romana.