Cronica plăcilor memoriale/ de Ziarul de duminică

Ion Lazu

Odiseea plăcilor memoriale

Editura Biblioteca Bucureștilor

În ultimii ani Uniunea Scriitorilor a inițiat câteva proiecte specifice de anvergură, considerate în stare să spargă zidul indiferenței generalizate. La sfârșitul anului 2007 aveam confecționate și inscripționate nu mai puțin de 124 plăci memoriale, pe care figurează numele a 167 scriitori; anterior, în 60 de ani, fuseseră montate aproximativ 60 de plăci memoriale. Ion Lazu a avut ideea să inventarieze aceste plăci memoriale. (Ion Lazu, născut în 1940, a fost geolog‑prospector, a debutat cu poezii în revista Ateneu în decembrie 1964 și a publicat mai multe romane și volume de poezie.) Rezultatul este această carte, care va continua cu un al doilea volum. Spicum din “Preambul”:

“Nu e defel ușor de întocmit o listă de nume, fatalmente restrictivă, mai ales că nici dicționarele din domeniu, chiar cele academice, constați cu o asemenea ocazie, nu sunt chiar ce‑ar trebui să fie, cu nedrepte omisiuni și impardonabile erori. Dar adresele?, dar perioadele când scriitorul a locuit acolo sau dincolo…? A trebuit să apelez mai întâi la confrații supraviețuitori, care, nici o surpriză, în cele mai multe cazuri nu mi‑au putut furniza date exacte despre adresele foștilor prieteni… Telefoane hazardate, descinderi la fața locului, tatonări, pertractări cu vecinii de stradă, cu colocatarii, care ori sunt cu totul străini de situație, recent mutați în imobil – căci doar trăim a virulentă etapă de reașezare a cetățenilor, după “cum li‑s (b)anii, cum li‑i rangul…”‑ , ori se fofilează, neplăcut impresionați, dacă nu de‑a dreptul suspicioși: “Ăștia ce mai vor? Ne lipsea nouă placa lor memorială…”.

După identificarea adreselor, s‑au emis către asociațiile de locatari/ proprietari cca o sută de adrese din partea USR, cu toate explicațiile de rigoare, inclusiv asigurarea că acordul proprietarilor nu are urmări juridice asupra spațiului locativ în chestiune. Răspunsurile nu au “curs”, abia dacă au “picat” câteva aprobări. Alte descinderi la adrese, abordarea vecinilor, a administratorilor, a președinților de asociații, la altă scară, la alt atej, la altă oră, la alt număr de telefon. Și răspunsul: numai după ce se va ține ședința… Am perseverat, am insistat. Am avut răbdare. Iar rezultatele, îndrăzneam să afirm, sunt demne de luat în seamă.

Dificultățile? Desigur, faptul că nu am putut stabili adresele unor mari scriitori care ar fi meritat din plin omagiul nostru: Ibrăilanu, Topârceanu, Șt.O. Iosif, îndeobște semnături antebelice, dar și Anton Holban, Ion Călugăru, Dimitrie Stelaru… Apoi este cazul a cca 20 plăci memoriale confecționate și care deocamdată nu au putut fi fixate din cauză că imobilele sunt în reconstrucție, în reparații capitale etc. În timp, problema se va rezolva favorabil, căci există acceptul proprietarilor. Însă au fost din păcate și cazuri de refuz obstinat, de reavoință crasă, de ticăloșie chiar. N‑am să dau decît câteva exemple, succint, pățaniile ca atare vor fi relatate în detaliu, de mă vor ține puterile, în acest Memorial al plăcilor memoriale, unde nu mă voi sfii să dau numele obstrucționiștilor, ca să se știe. Ca să se înțeleagă acest lucru pe cât de adevărat tot pe‑atâta de trist: scriitorul român, de care convivii se plâng îndeobște și îl privesc chiorâș, a avut de cele mai multe ori ghinionul să‑și ducă viața printre semeni de‑o cruzime fără frontiere. Nu va fi fost autorele un colocatar cu deosebire agreabil, asta poate fi adevărat, și de înțeles, date fiind circumstanțele, însă este dincolo de orice închipuire reaua voință și ingratitudinea celor printre care au fost nevoiți să‑și ducă zilele.

Sunt situații nu lesne de descâlcit chiar când e vorba despre domiciliul scriitorilor care ne‑au părăsit de curând. Ce te faci însă cu cei de dinainte de ultima conflagrație? Merg la Biblioteca Academiei, caut prin anuare, prin Cărțile de telefoane. Constat că mulți scriitori, chiar de notorietate, nu și‑au permis această înlesnire a tehnicii – sau au repudiat‑o de plano? Pe câțiva îi găsesc, și nu oricum, ci cu toate titlurile academice sau universitare, cu profesia lor, oricum: ziarist, avocat, doctor, în nici un caz scriitor.

În fapt, nu am dorit doar o relatare a odiseei plăcilor memoriale, cu totul desprinsă din context, ci o cronică la zi a unei perioade din viața mea și a semenilor, cu tot ce înseamnă asta, cu bucuriile și mâhnirile ce decurg din lucrul cu oamenii. Așa încât, nu doar lucrarea propriu‑zisă este relatată pe cât se poate de amănunțit și fidel, dar și întâlnirile cu colegi de breaslă, scene de stradă, tot ce s‑a aflat în atenția mea pe parcursul acestor luni și ani.”