CRONICĂ / Un dușman al poporului (II)

Mai intâi, ceea ce se intâmplă afară e in mod repetat raportat la secvențele-stas ale vieții de deținut. Redevenind liber, acesta constată că libertatea recâștigată este limitată, relativă și, in orice caz, neimpărtășită cu compatrioții feriți de experiența detenției politice. Majoritatea colegilor, a cunoscuților și a oamenilor străini cu care incă tânărul Florin Constantin Pavlovici iși intersectează pașii sunt mai lași decât minoritatea luminoasă a camarazilor de inchisoare. Memorialistul e uimit să constate (să-și amintească) reacții disparate care, cumulate, duc la un portret generic jalnic. Femeile se dovedesc mult mai curajoase decât bărbații; mai solidare și mai aproape de o victimă a regimului decât reprezentanții sexului virtualmente tare… Verificată cu atâtea prilejuri, observația aceasta se inscrie intr-o logică a inversiunilor psiho-morale pe care societatea nouă, construită pe fraudă și teroare, le produce multiplicator. Așa cum foști colegi de “idealuri” și de suferință sunt racolați de Securitate și transformați in informatori, o femeie necunoscută poate face (și chiar face) un gest omenesc pe care apropiații și rudele de parte bărbătească il consideră mult prea riscant. Astfel că libertatea condiționată a dușmanului poporului reeducat in inchisori și lagăre de muncă e mai consistentă și mai autentică decât libertatea celor care-și tem atât de mult cariera, postul, relațiile și avantajele, incât și-o ingrădesc singuri. Iată o scenă ilustrativă pentru mutația individuală, decupată și focalizată din cea socială: “Așadar, cei doi prieteni pentru care fusesem bătut in ancheta Securității erau ei inșiși angajați ai acelei instituții, ca ziariști la oficiosul MAI. Informația m-a pus pe gânduri. In cele din urmă, m-am decis să-l sun, neputând rezista dorinței de a-l revedea pe omul de care mă simțeam legat sufletește. Am format numărul și mi-a răspuns chiar el. I-am recunoscut vocea și mi-am spus numele. A urmat o pauză, după care l-am auzit silabisind, parcă necrezându-și urechilor: – Cine zici că-i la telefon? – Florin Pavlovici. – Da? Și ce vrei? Peste vară, la câteva luni de la această scurtă și infricoșătoare convorbire telefonică, am dat nas in nas cu Nichifor Pietriș, in centrul Capitalei, cam in dreptul Universității. Când m-a văzut, a rămas incremenit o clipă, aceeași clipă de reflecție care ii hotărâse și pauza de la telefon, după care a țâșnit printre automobile, riscând să fie lovit de ele, până pe celălalt trotuar al bulevardului. Ce l-a făcut să fugă in felul ăsta de un prieten este greu de spus. Mie mi-a amintit o scenă din Dostoievski, in care bătrânul Fiodor Karamazov, saltimbancul acela sentimental, și desfrânat, și ticăloșit, e intrebat de cineva: «De ce-l urăști pe Cutare? Ce ți-a făcut?» La care, nemernicul a răspuns: «Omul nu mi-a făcut nimic, in schimb, eu i-am făcut o porcărie așa de mare, că de-atunci nu mai pot să-l văd in ochi.» Prietenul meu Nichifor Pietriș reacționase așa cum reacționase nu pentru că ar fi fost ticălos – in fond, avea inimă bună – și nici din motive de ideologie, nu avea apetit pentru așa ceva, ci pentru că frica ii intrase in oase, iar oasele infricoșate făceau ca lașitatea să-i strălucească in culorile indecenței.” (pp. 17-18). Strategii de apărare mai sofisticate decât fuga, dar tot jalnice, sunt dublul discurs și comportamentul schizoid al intelectualilor, care intr-un fel gândesc și vorbesc in privat, și cu totul altfel se exprimă in spațiul public confiscat și controlat de Stat. Parcurgând, in ultimii ani, cele peste optzeci de volume din arhiva CNSAS compunând Dosarul de obiectiv al Radioteleviziunii, Florin Constantin Pavlovici descoperă ceea ce știa deja din propria experiență de viață, astăzi sistematizată memorialistic. Intelectuali subțiri sau măcar cu pretenții au fost in realitate – in dubla realitate a parcursului lor – colaboratori benevoli ai regimului și turnători abjecți ai colegilor. Una dintre surse, o grațioasă poetă cu inițialele S. J. și cu numele de cod VALERIA, este folosită cu excelente rezultate incepând cu anul 1980. In cel mai sinistru deceniu al ceaușismului, când nimeni nu mai poate avea nici o iluzie asupra societății socialiste multilateral dezvoltate, poeta-sursă “nu are rețineri in a ne informa cu orice aspect, indiferent de persoană, care prezintă interes pentru noi”. Iar “pentru munca desfășurată a fost recompensată”. E numai un exemplu din zecile descoperite și analizate de un memorialist cu memorie neselectivă, fără părtiniri și circumstanțieri subiective. Extrem de interesantă este această constantă ideologică, in care intră, de la un punct incolo, și reacția adversă a “uneltitorului contra ordinei sociale”. Nolens-volens, biografia lui se va incărca de sarcinile ideologiei unice. Lupta și ura de clasă, inregimentarea și disciplinarea individului, suspiciunea colectivă intreținută prin metode specifice și sentimentul de totală dependență față de Partidul omniscient și omnipotent ingustează la maximum câmpul de posibilități al subiectului, culoarele lui de salvare. Angajarea la secția culturală a Radioului se datorează climatului mai liberal al anului 1968 și păstrează, până in decembrie 1989, un caracter provizoriu, o mereu actualizabilă variantă de eliminare a elementului ostil. Ostilitatea acestuia e reală și ea se răsfrânge ori se ghicește in numeroase scene. Dar, neputând fi una de acțiune, rămâne exclusiv una de reacție. Ca milioane de compatrioți, mai lași sau mai curajoși, Florin Constantin Pavlovici se vede legat, prin toate firele vieții lui “libere”, exact de Sistemul care l-a condamnat la cinci ani de inchisoare și care controlează, in continuare, totul. Nu are importanță că un informator e agramat și altul ageamiu. Este notabil, dar nu esențial că din documentele consultate la CNSAS reies limitele Securității. Ceea ce contează cu adevărat e că ideologia unică a fost impusă unui popor intreg prin deposedarea lui de dreptul fundamental al alegerii libere. Fără posibilitate de decizie reală, individul neatrofiat moral se va retranșa intr-o lume lăuntrică, mimând supunerea și revanșându-se tocmai prin acel dublu discurs acuzat de memorialist. Adevărurile cunoscute de toți trebuie ferite, de către el sau de către ea, de prea multele urechi indiscrete. Socializarea adevărurilor comunitare, ca și a opiniilor nenumărate din țesătura fină a libertății, a devenit in Republica Socialistă România imposibilă. Intr-un mod logic, și cu atât mai terifiant, perspectiva ideologică anexează și aceste insule de gândire liberă. Procesul se vede destul de clar in “Frica și pânda”, chiar dincolo de intențiile autorului. Florin Constantin Pavlovici se răzbună pe ideologia care i-a malformat viața inversându-i, pur și simplu, termenii. El neagă ceea ce aceasta afirmă, gândind in ecuația supraindividuală pe care s-ar fi cuvenit s-o respingă. Altfel spus, reacția de dezgust față de propaganda regimului defunct e… tot in termeni de clasă. In viziunea autorului, “lefegiii noii instituții de represiune au fost, la inceput, sub domnia proletară a lui Gh. Gheorghiu-Dej, scursura satelor, scursura orașelor, scursurile umane. Analfabeți, complexați și frustrați, iși completau insușirile acestea cu brutalitatea fără margini.” (p. 58). Și in aceeași abordare: “Nu m-a mirat să observ că sărăntocii, leneșii și bețivii care, pe vremea lui Gh. Gheorghiu-Dej, deveniseră activiști comunali ori raionali, ajunseseră iarăși ori erau pe cale să ajungă, ei inșiși sau prin odraslele lor, sărăntocii, leneșii și bețivii locului, după cum fiii și fiicele gospodarilor de altădată puneau, intr-un fel sau altul, stăpânire pe sat, in ciuda faptului că părinții lor, etichetați chiaburi, fuseseră jefuiți in numele poporului, arestați, trimiși la Canal, bătuți de milițieni, batjocoriți, chiar uciși.” (p. 93). Două mostre de wishful thinking care nu mai necesită comentarii. Din fericire, memorialistul il scoate pe autor din această perspectivă ideologizată și aproape simplistă asupra unor transformări ireversibile operate, la sat sau la oraș, in anii comunismului. De fiecare dată când privește o figură desprinsă de colectivitate, Florin Constantin Pavlovici iși regăsește suplețea caracterizărilor și suculența portretistică din Tortura, pe ințelesul tuturor. De la Nichita Stănescu la Octavian Paler și de la indrăgitul Alexandru Ivasiuc (coleg de inchisoare) la antipatizatul Marin Preda, o galerie intreagă de scriitori pe care fostul om de Radio i-a intâlnit și i-a studiat suficient de bine pentru a le prinde nota definitorie colorează paginile cărții. Dacă sursele Securității și autorii de texte omagiale se exprimă in limbajul de lemn autohton, provocând lehamitea cititorului de nevoie, acești autori observați aici de aproape sunt vii și expresivi. Inclusiv cei “accesați” prin istorisirile și anecdotica altora. Fănuș Neagu, de exemplu, e văzut prin intermediul lui Al. Ivasiuc. Greu de găsit două structuri umane și două tipuri de scriitor mai diferite. Și totuși, portretizarea unuia prin ochiul celuilalt e memorabilă: “Admira la el lucruri pe care i-ar fi plăcut să le facă, dar pentru care nu era dotat: să bea butoaie de vin fără să se imbete, să se culce cu femei necunoscute inchipuindu-și că le iubea din tinerețe, să evoce in scrisul său umanități și peisaje inexistente, angelic, grotesc, inspirat. (…) Partidele de pocher se desfășurau la palatul Mogoșoaia, rechiziționat abuziv și decretat casă de creație, unde câțiva scriitori locuiau cu anii, pe cheltuiala vistieriei publice. – Fănuș a stat in palatul lui Constantin Brâncoveanu mai mult decât au stat domnitorul și toți urmașii lui laolaltă, de la 1700 și până astăzi, a calculat cu suspectă admirație Sașa.” (p. 208). Să inchei pe această notă cronica la o carte instructivă, și deci apăsătoare, despre Epoca de Aur a bieților mei părinți.

*) Florin Constantin Pavlovici, Frica și pânda, Editura Muzeul Național al Literaturii Române, București, 2009, 232 p.