Cronicile genocidului (III)/ de Radu Aldulescu

Radu Aldumescu (n. la 29 iunie 1954, București) a debutat în 1993, la Editura Albatros, cu romanul Sonata pentru acordeon, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat romanele: Amantul Colivăresei (ediția I, Editura Nemira, 1996; ediția a II-a, Editura Cartea Românească, 2006); Îngerul încălecat (Editura Phoenix, 1997, ediția a II-a, Editura Cartea Românească, 2011); Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare (ediția I, Editura Nemira, 1998; ediția a II-a, Editura Cartea Românească, 2007); Proorocii Ierusalimului (ediția I, Editura Publicațiilor pentru Străinătate, 2004; ediția a II-a, Editura Corint, 2006; ediția a III-a, Editura Cartea Românească, 2009; ediția a IV-a, Editura Polirom, Top 10+, 2012); Mirii nemuririi (Editura Cartea Românească, 2006), Ana-Maria și îngerii (Editura Cartea Românească, 2010). A scris scenariul filmului Terminus Paradis (regizat de Lucian Pintilie), care a obținut Marele Premiu al juriului la Festivalul de la Veneția.

“Comunismul a fost un rău care a generat un rău mai mare. Cronicile genocidului se adună în apogeul epocii Iliescu-Constantinescu-Băsescu. În umbra lor am povestit, ca întotdeauna, mai ales ce am trăit. De la tinerețe pîn’ la bătrînețe și totodată de la bătrînețe tînjind spre tinerețe și mai departe, revenind în permanență în acest punct terminus – aici mi-am tăiat inima în bucăți ca s-o împart, aici l-am văzut pe fratele meu în groapă fără chip și fără mărire, aici am șezut și am plîns etc. Ori de cîte ori mi-am permis luxul să inventez, soarta mi-a scos în cale numaidecît întîmplările, lucrurile și personajele inventate. Un cerc vicios (Oare de unde voi începe a-mi plînge faptele vieții mele celei ticăloase?) pe care vreau să cred că l-am rupt definitivînd acest roman, supraviețuind experienței personale care l-a declanșat, salvîndu-mi iarăși viața scriind.” – Radu Aldulescu

*

* *

În timp ce scrie, gîndul îi zboară prin împrejurimi. Brîndușa, da, traiul îndestulat și luxul pe care i l-a oferit a ridicat-o pe culmile curviei, de unde va da desigur cu ea de pămînt de o să se-aleagă praful și pulberea. Uneori parc-ar vedea-o trăgîndu-l după ea. În șaisprezece ani de cînd locuiesc împreună sub același acoperiș, Laurian n-a reușit să întrevadă vreodată un viitor alături de soția sa legitimă. Pe măsură ce-i cotropit de penumbrele jilave ale trecutului, viitorul căsniciei lor se cufundă într-o beznă prin care orbecăie tot mai panicat.

Privind în urmă, aproape că nu se recunoaște. O naivitate încrîncenată care friza imbecilitatea; un tînăr cu veleități poetice dîndu-se de ceasul morții să se mențină pe linia de plutire în vînzoleala publicațiilor bucureștene spre care făcea naveta zilnică din Piteștiul natal. Naveta asta îi intrase în sînge dinainte de revoluție, cînd umbla prin cenacluri literare din București, și devenise un fel de a doua natură, toxică întrucîtva. I se cam aplecase, nu-și mai vedea rostul în București. Vremurile, într-o continuă schimbare și prefacere, păreau să alunece pe lîngă el. După schimbarea pe care i-o adusese revoluția oferindu-i șansa să se facă ziarist, aștepta și-și dorea altă schimbare. O presimțea, ceva îl îndemna să-și găsească de lucru prin împrejurimi, în presa locală. A fost o hotărîre cu dus și-ntors, și rea și bună, cu consecințe nu tocmai ușor de evaluat. S-a reașezat în tîrgul natal ca să-i ia Dumnezeu mințile și să se însoare la douăzeci și patru de ani. Brîndușa – au picat unul în brațele celuilalt, pasămite ca să se susțină reciproc, să se ajute, să-și țină curajul treaz… Chestiile astea nu se prea lipeau de el. Li s-ar fi potrivit probabil mai spre bătrînețe, după patruzeci de ani, sau i s-ar fi potrivit doar Brîndușei, maturizată deja în penultimul an de liceu, vădind aptitudini de tovarășă de viață de nădejde, soție și mamă și totodată vădind dorință și vocație pentru studiu. Corupsese o minoră precoce, doldora de calități, chitită să le facă pe toate, familie, copii, facultate… Se simțea întrucîtva vinovat, neștiind încotro s-o ia în naivitatea lui. Pînă să se dezmeticească, se pomeni tată a doi copii. Ce mi-ai făcut, Brîndușa? Ba tu mi-ai făcut mie.

S-ar fi culcat de-acum cu aproape orice femeie în afară de soția lui cu cununie, fără să-i stea capul să se întrebe dacă-i bine sau rău. Femeile acelea schimbate cît de des îi procurau la o adică vitalitatea și curajul care-l mențineau pe linia de plutire ca să nu-și ia cîmpii. Stăteau cu chirie pe atunci. În trei ani au schimbat zece gazde. Se cîștiga tot mai prost în presă. La șapte ani de la revoluție lumea părea să se fi săturat de ziare. Ar fi trebuit să se miște și nu vedea încotro. De jur împrejur toate căile închise: copiii mici, Brîndușa înscrisă la facultate și zor nevoie să se țină de ea, toată povestea asta atîrnînd la banii lui. Care bani? Banii de bețivăneală și curvăsăreală, viciile care-l mențineau. Altfel s-ar fi scufundat, altă poveste. Cît de tîmpit putuse să fie renunțînd la București, unde și-ar fi putut găsi o amăgire de refugiu, ar fi avut șanse să avanseze și poate să cîștige mai bine. Ar fi avut niște amici în presa bucureșteană la care să apeleze, dacă s-ar fi întors. Prea puțini însă dintre aceștia ar fi avut posibilități, iar în ultimă instanță nu vedea vreunul dispus să-l ajute. Acolo-i lumea mai stresată, mai disperată și mai cîinoasă decît în provincie, unde fiecare cunoaște pe fiecare, fie numai și din vedere și la o adică te poți simți ca-n familie. Și lumea presei din capitală e un fel de familie, pe care o vedea totuși închisă pentru unul ca el. Rămăsese pe-afară. Nu mai avea cale de-ntors. Aștepta ceva ca o sentință, slugărind la Curierul de Pitești cu reportaje despre gunoaiele de pe străzi și războiul primăriei cu firmele de salubrizare, despre situația cîinilor comunitari sau proliferarea fenomenului cerșetoriei. Își făcea datoria cu rîvnă și pasiune altminteri, dar salariul acela minim pe economie nu-l lăsa practic să respire. I se lua pur și simplu aerul. Cît de curînd ar fi murit asfixiat. Probabil că asta-i era sentința.

Uite însă c-a ieșit soarele și pe strada lui. După trei ani de umilințe, osteneli, angoase, scîrbe de tot felul, beții și curvăsăreli dezmințitoare… Ba după șapte ani, dacă-i pune la socoteală și pe cei patru petrecuți în București ca angajat sau colaborator la Glasul Revoluției, Baricada, Drapelul, Expres, Viitorul Liberal, Cațavencu, Românul, Dreptatea, Adevărul, Infractorul, Gardianul și cîte or mai fi fost. Nu-și găsea locul nicăieri, în afară că publicațiile alea apăreau și dispăreau de la o zi la alta, schimbîndu-și parțial sau integral numele, șefii și angajații. Au trebuit să treacă așadar șapte ani de rodaj pînă să intre pe fir cu persoana providențială a destinului său: Doru Bădănău, fost milițian și securist, devenit om de afaceri potent și membru al unei loji masonice.

Îl știa. Îl cunoscuse îndeaproape cu un an pînă-n revoluție, într-un cenaclu literar din Pitești. Domnul Doru îl agățase atunci în virtutea admirației stîrnite de un poem citit de Laurian îl fața unei asistențe compozite – elevi, studenți, profesori pensionari, aceștia din urmă arătîndu-se de-a dreptul oripilați de libertățile de expresie pe care și le permitea puștiul cordit care, de mare poet ce se crede, nici măcar bacalaureatul nu se învrednicise să și-l ia. Versul care pasămite îl unsese pe suflet pe domnu’-tovarășu’ Doru (zi-mi mai bine simplu, Doru), Căutați-mă-n vagine de fete virgine, iscase după cum era de așteptat mari controverse. Laurian n-ar mai subscrie efortului de a și le aminti. Și-l amintește totuși pe Doru cel de-atunci: un tip ceva mai în vîrstă decît el, la vreo treizeci de ani, brunet, cu mustăcioară potrivită artistic din foarfecă și privire inexpresivă, îngustă, pîndind ca printr-o vizieră de coif de armură. Era mai scund cu aproape un cap decît Laurian, care de la înălțimea lui de un metru optzeci și cinci i-ar fi putut privi pe mulți de sus. Omul arăta însă atletic, de o solicitudine iute și agilă și de o insistență suspectă, care-l intimidă într-o primă fază. O fi poponar? Numaidecît însă află că-i ceva mai rău. Era securist, avea deja o funcție pe la Comitetul Județean de Cultură. Un tînăr securist de viitor așadar, contacta un și mai tînăr poet de viitor, care se freca prin cenacluri din București și Pitești și părea îndeajuns de dezghețat pentru a se iniția în munca informativă. Au avut o relație cordială, punctată de discuții de la bărbat la bărbat și de la patriot la patriot. Laurian era încîntat că i se acordă credit și un angajament semnat. De-a lungul a șapte luni i-a dat patru note informative despre niște poeți care îl desfidau pe Ceaușescu și cenzura că le ține-n loc volumele în edituri. Nu-și puteau publica capodoperele, idioții și cretinii, cine se credeau ei?

A fost un moment de grație. Se simțea un ales. Auzise și i se confirma: Securitatea se orientează mai ales spre oamenii de valoare. Oricum, ei au pîinea și cuțitul, dacă e să-ți taie și ție o bucățică. Ești la mîna lor. A fost revelația acelui moment de grație, care a lăsat în el niște urme, deși peste mulți ani avea să afle că unii din colegii de cenaclu își valorificaseră harul creator dîndu-l în gît la rîndul lor prin note informative, punîndu-i în gură niște vorbe care făceau din el un potențial pericol pentru statul socialist. Cică ar fi spus căutați-mă-n vagine unde m-am ascuns de comuniști, mă rog, chiar nu-și amintea să fi spus asta, deși aceea era într-adevăr o ascunzătoare și un refugiu la care recurgeau mulți, mai cu seamă cei care mai apoi a spus c-au rezistat prin cultură vicisitudinilor dictaturii, în afară că toată tevatura asta cu Securitatea era un joc, o leapșa pe furate și o ruletă rusească garantîndu-le tuturor frica, și glonțul pentru cine se nimerea. Revoluția a întors jocul pe dos demonizînd Securitatea, în timp ce securiștii și-au văzut de treabă prosperînd și pricopsindu-se cum neam de neamul lor n-ar fi visat pe vremea cruntului dictator, mizînd iarăși pe oameni de valoare. Pe Laurian se pare că-l uitaseră. Dar pînă cînd, Doamne, pînă cînd? Ar fi avut nevoie de niște semne certe ca să poată crede și nici atunci, nici chiar atunci… În așteptarea acelei entități oculte, de esență divină la o adică, care te trage din mizerie ca să te cocoațe pe coama valului, se intersectase de mai multe ori prin oraș cu Doru Bădănău, conversaseră în amintirea altor vremuri, cîteva minute doar, căci omul se grăbea la afacerile lui. Timpul înseamnă bani, mă rog, cică muncea mult și alerga mult, ca și Laurian de altfel, care spre deosebire de unii ca domnu’ Doru își pierduse stima de sine și încrederea în propria valoare de om de presă talentat, doldora de idei și disponibilități de care uite că nimeni nu avea nevoie.

Așteptarea însă nu-i fu zadarnică. Într-un tîrziu, Doru (parcă ți-am spus să nu-mi mai spui domnu’ Doru, mă face să mă simt bătrîn…) catadicsi să-l contacteze iarăși ca în urmă cu șapte ani, venind dinspre acea entitate ocultă, de esență divină, camuflată desigur sub un înveliș profan (se cunoaște omul din popor, popular, care nu-și dă aere de intelectual de doi bani și mai e vorba aia: foaie verde bob de linte neamu’ prost nu se dezminte – domnu’ Doru umbla prin oraș cu o Toyota 4×4 cît un tanc, mereu la costum Armani și cu lanț gros de aur la gît). Ca să nu bată la ochi, desigur, asta era menirea acelui înveliș profan, dar totodată te și avertiza cu cine ai de-a face. Păi să nu se iște confuzii, da’ pentru tine sunt Doru, doar am lucrat cîndva împreună, deh, alea erau vremurile… De astă dată Doru-i punea la dispoziție logistica și banii pentru a-i scoate un ziar ca soarele de pe cer. A fost prima lui vorbă, așa încît prima întrebare a lui Laurian a fost dacă vrea un ziar legionar. Ba bine că nu. Nu importă culoarea politică. Ar fi de preferat chiar să n-aibă nicio culoare. Ce-l interesează în primul rînd e să fie un ziar frumos, înțelegi? Laurian înțelese mai bine decît cînd îl cunoscuse ca securist: deși un relaționist de soi rar, uns cu multe alifii și totodată absolvent de Filozofie, omul era afon în privința ideologiilor politice și nu citise prea multe cărți în viața lui. Ca soarele de pe cer era o sintagmă pe care o prinsese din zbor și i se lipise de suflet, poate la fel ca versul acela al lui Laurian cu vaginele. Un ziar frumos, da, cum l-ar tăia capul pe el, pe Laurian. Tot atunci Doru îi spuse că el unul nu se pricepe la presă, că se lasă cu totul la mîna lui, așa încît lui Laurian îi fu limpede că omul vroia să spele niște bani.

Ce-a ieșit din povestea asta i se datorează în exclusivitate lui Laurian, măcar că fără banii lui Doru Bădănău ar fi salahorit și acum la reportaje despre gunoaie și cîini pe un salariu de vînzător la butic. Ce mai, i s-a dat prilejul ca să-și dovedească sieși, lui Doru Bădănău, orașului și județului valoarea de om de presă prin această Foaie Argeșeană pentru Minte și Cuget, cotidian de informație politică, culturală, divertisment, publicitate, probleme cetățenești de actualitate și altele. Deși lumea se săturase de presă, pas cu pas, cu pași din ce în ce mai mari, Foaia a purces la cucerirea pieței județene de presă.

Din volumul în curs de apariție la Editura Cartea românească