Crucile de aur

In 1995, parintele Adrian Fageteanu s-a desprins din mirosul placut de gutui, tamaie si psaltiri vechi al chiliei sale de la Manastirea Lainici, spre a merge la Bucuresti, la Parchetul General, cu o cerere de rejudecare a dosarului lotului Rugul Aprins, care a fost readus astfel in fata instantei supreme.

Ulterior, in mod straniu, desi toti cei condamnati in urma cu aproape trei decenii au fost achitati si reabilitati juridic in urma acestui demers, decizia instantei a continuat sa considere “activitatea mistico-religioasa”, calificata astfel de catre Securitate, ca o posibila infractiune. Caci achitarea a fost pronuntata de catre Curtea Suprema de Justitie pe recursul in anulare al procurorilor “in baza art. 11 pct. 2, lit. d, raportat la art. 10 lit. a din Codul de procedura penala”, care prevede ca “faptei ii lipseste unul din elementele constitutive ale infractiunii”, iar nu in temeiul inexistentei acesteia, prevazuta de litera “a” a aceluiasi articol.
Doar doi judecatori din cei 37 au luat in considerare faptul ca tot ce se petrecuse in 1958, cand intelectuali, prelati si studenti fusesera arestati de Securitate si condamnati, a fost de la un capat la altul o inscenare judiciara, restul pastrandu-si rezerva fata de “caracterul infractional” al activitatii celor din Rugul Aprins – aceea de a te ruga, din toata puterea inimii, lui Iisus Mantuitorul. Din nefericire, cei vii si cei morti (dintre morti ar trebui mentionat macar poetul Vasile Voiculescu), toti aceia care au indurat ancheta Securitatii si anii grei de inchisoare, au avut doar in parte castig de cauza la Curtea Suprema de Justitie a Romaniei noastre, care i-a rejudecat la sapte ani de la caderea oficiala a comunismului.
Desi i-au eliberat de povara unui cazier (pe unii dupa moarte), prin sentinta data judecatorii au pastrat si aruncat din nou asupra lor suspiciunea vinovatiei. Rosturile acestei sentinte indoielnice nu sunt greu de aflat. Unul dintre supravietuitorii acelui proces si ai anilor de inchisoare, Emanoil Mihailescu, nota in zilele noastre ca “pe parcursul anchetei, incercarea de a stigmatiza grupul, ca avand o orientare de dreapta, a fost vizibila. De fapt, obsesia legionarismului a fost si a ramas o idee fixa pentru securisti”. Dupa cum se vede, a ramas si pentru judecatorii Curtii Supreme de Justitie, care au luat in considerare acelasi caracter de “complot legionar” al grupului Rugul Aprins.
Caci care a fost si a ramas, in fond, vina? Niciuna, in afara trecutului lor. Adrian Fageteanu, Arsenie Papacioc si Roman Braga au oferit pentru anchetatori, prin simpatiile si legaturile lor din tinerete, argumentul de a transforma Rugul Aprins intr-un complot legionar. Parintele Adrian a fost supus unui interogatoriu extrem de dur. Vizitat de scriitorul Sorin Preda in chilia sa de pustnic de langa Lainici, unde s-a retras din 2003, la 91 de ani, “despre suferinta si moarte vorbeste cumva in treacat, ca despre o prietena din copilarie. (Dupa ce a fost) arestat in 1958, la interogatoriul de la Suceava, un securist pe nume Blehan (fiu de cantor bisericesc) l-a batut cu bocancul in cap, incat cheagurile de sange i-au afectat iremediabil nervul optic”.
Motivele acestei batai sunt astfel infatisate de parintele Adrian: “Cand am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gat si a aruncat-o in lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a batut crancen si a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lasat. Iarasi, am ridicat crucea si el m-a calcat in picioare. Dupa 8-9 incercari, ofiterul a cedat. M-a lasat in pace…”.
Apoi, a urmat supliciul bataii la talpi: “Fiind in camera de tortura, imi spuneam: ‘Rezista! Nu-L face de ras pe Hristos!’. Si poate nu o sa ma crezi, frate, dar dupa 60 de lovituri nu mai simteam nici o durere. Corpul singur lucra fara voia mea, parca se autoanestezia”.
La ani buni de la caderea comunismului, in vremea in care se intampla ca judecatorii Curtii Supreme de Justitie a Romaniei sa considere inca de nuanta subversiva Rugul Aprins, arhimandritul Roman Braga socotea la randul sau ca temeiurile care au stat la baza procesului lotului din care a facut parte au fost acestea: “Guvernul de la Bucuresti intrase in panica. S-a speriat de Rugul Aprins mai mult decat de toate centrele de rezistenta din Carpati. Pentru revolutionari exista pedeapsa cu inchisoarea si moartea. Dar ce te faci cu acel centru din om pe care nimeni nu-l poate controla si despre care Lunacearski ii spunea lui Lenin intr-o scrisoare: ‘Daca vrei sa-l stapanesti pe om, ucide-i intimitatea!’. Toate acestea au dus la marea lovitura data Bisericii Romanesti in anul 1958. Era al doilea mare val de arestari. Primul incepuse la 15 mai 1948, impotriva ramasitei partidelor istorice si pentru distrugerea asa-zisei mentalitati burgheze, iar acum atacul era indreptat direct impotriva lui Dumnezeu”.
Cand, in 1996, Curtea Suprema de Justitie de la Bucuresti ii scotea din cauza pe cei implicati in Rugul Aprins, dar cu jumatate de masura, pentru ca au preluat falsurile Securitatii, rugaciunea ramanea condamnata in sine. Nevinovati in fata Domnului, toti cei condamnati pe vremuri au ramas pe jumatate vinovati in fata oamenilor. Cum bine spunea parintele Adrian Fageteanu, cel ce iesise din tihna aromei de tamaie, gutui si vechi psaltiri a chiliei sale pentru a mai da o data piept cu judecata, “pe vremuri, oamenii aveau cruce de lemn si inima de aur. Acum, au cruce de aur si inima de lemn”.