Cruzimi pe catifele

Dupa aproape zece ani in care a tinut-o din succes in suces, regizorul Mihai Maniutiu* si-a acordat, oportun si intelept, un sfant ragaz de reumplere a bateriilor.

Tenace, om cu sistema, perfectionist dotat din plin cu stralucitoarea nebunie a detaliului, Maniutiu nu este doar un mare Muncitor al scenei, un magician de spatii ample si coregrafii halucinante, ci si un bijutier al frazei, un artizan al prozei metaforice, de atmosfera captatorie.

Asa l-am cunoscut, de altfel, inainte de a-i fi vazut vreo montare. Nu demult, umbland prin mape vechi, mi-am descoperit cu placere cronica din “Contemporanul”, 22 mart.1983, la debutul sau cu “Un zeu aproape muritor”.

Finalul acelui articol, de firoscos entuziasm, merita, cred, citat, fiind valabil, ca asteptare, si azi, dar si definitoriu, in ansamblu, pentru specificul artistului Maniutiu: “Gustul pentru macabrul proliferant si pentru bizar, gratuit ingrosat, totusi, cateodata, este dublat alteori de spiritul ludic, persiflant. Capacitatea de a inventa si regiza situatii – macabre, dramatice, funambulesti, spiritualizate -, de a suprapune planului dilematic serii de constelatii simbolice in care mitul puterii divin-despotice, erosul energetic, singuratatea si jertfa Alesului genereaza situatii-limita, alaturi de capacitatea de a transforma imaginarul in actiune si ideile in viziuni de o covarsitoare plasticitate, confera prozei lui Mihai Maniutiu o adevarata forta de soc. Concretizarea acesteia in cadre epice mai ample va certifica pe deplin o vocatie de acuta originalitate”.

Ei bine, nu catre “cadre epice mai ample”, ci, dimpotriva, catre infinitezimalul dens a evoluat proza lui Maniutiu (v. si vol. “Istorii pe care n-am sa le scriu”, 1998) catre stilul eliptic pana la evanescenta, catre crochiul de gestualitate japoneza, alternand cu relantiul fascinatoriu cu tusele iuti, reci ca lama de cutit, esentializate, dar palpitand de un estetism usor morbid, “smalturi si camee” parnasian-simboliste, cruzimi opiacee, etalate pe catifeaua rosu-lexicala, in cubul negru al fantasmelor. Iata o mostra: “Sa taci. Sa nu taci. Sa taci. ai ei isi vor furisa capul sub perna, vor redeveni ceea ce sunt, ce au fost inainte de a emascula copilul-fantoma, pe care il porti in cutele, in pliurile inlacrimate ale burtii tale. Pana una-alta, bucura-te ca amatorii de gaguri si prietenii cartitei te-au lasat in pace si nu se mai tin, cu chiote, dupa tine. Ia uite bortosul! Ia uite vizionarul. Tu – elaboreaza conceptul. Uita, o vreme, copilul”.

ai inca una: “Ca maine se termina, ca maine se imbatoseaza cartita. De cine asculta ea, nu-i o enigma. In fond, nici nu ne intereseaza. Noi avem de a face numai cu clestii, cu foarfecele, cu rasnita ei de oase. Ii auzim hohotul. Ne chircim. Hohotul ei ne ingrozeste. Optam, deci, pentru o alta iubire. In jurul nostru, treptat – dar si dedesubt si deasupra – ghearele ei. Zgariind, racaind, ritmic ii deseneaza iarasi si iarasi, faptura”.

Hermeneutul jubileaza, detecteaza numaidecat vecinatati textuale (de mister psihologic), de la sumbrul expresionism la meraviglia baroca si forta nipona a sugestiei, in vreme ce dandysmul subversiv si rafinat stie sa vada marile teme ale Regiei lui Maniutiu (puterea, iubirea, lupta si moartea) in rama unor “scene” precum aceasta: “S-au stins luminile, una cate una, s-au pus masti de plumb deasupra lucrurilor cu tesatura prea rara. Ne-am muscat buzele, ne-am inclestat pumnii de balustrade si, in aceeasi clipa, aproape intolerabil de crud, dar fara nici o atingere de prisos, fara nici o risipa, s-a auzit, distinct si inalt, lamentoul Verbului indescifrabil – al Verbului insusi, umbland prin noapte, tiptil, furisandu-se in intuneric”.

De buna seama ca teatrologii au destule motive sa regrete (si poate chiar sa condamne!) optiunea lui Maniutiu pentru proza si nu pentru continuarea preocuparilor din “Redescoperirea actorului”, 1985, “Cercul de aur”, “Act si mimare”, 1989, pentru estetizarea cruzimii si nu pentru doxologia meseriei.

Pentru cititorul-spectator insa, prozele de aici, fara a putea suplini un spectacol, ofera un exercitiu de scenografie mentala, psihotica, am zice, de o ambiguitate seducatoare, chit ca provocatoare de nelinisti.

*) Mihai Maniutiu, Scene intime. Scene de masa, Editura Univers enciclopedic, 111 pag.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar