Cu adevărat – masterclass!/ de Luminița Batali

Sub zodia unor corifei – Alexandru Darie și Ștefan Caragiu – Teatrul Bulandra, Sala Toma Caragiu, Studio Space, prezintă un „Tango” de mare  clasă artistică, împlinit pe toate planurile – actoricesc, regizoral, scenografic – pentru care cuvintele ar fi puține și sărace, dacă n-ar avea rostul de a fixa și,  implicit, de a re-da ceva din fluviul de emoție magică în care piesa lui Slawomir Mrozek ne-a purtat.

Rod al unei colaborări perfecte între generații de actori și regizor, scenografi, cu un excelent lighting și, respectiv, sound design (Alexandru Darie/Nidal Hamad) „Tango”  este un spectacol de masterclass semnat de actorii Ionuț  Toader, Eliza Păuna, Constantin Dogioiu, Ana-Ioana Macaria, Doru Ana, Mirela Gorea, Ion Chelaru, de regizoarea Laura Vlad, de scenografele Wilhelmina Arz (costume) și Emilia Furdui (decor), mișcarea scenică fiind semnată de Krista Sandu.

Un text care cere de la spectatori profunzime, un text care poartă peste valuri de întuneric, „Tango” are un mesaj care poate ajunge la publicul doritor în general de veselie și distracție numai condiționat de o șlefuire perfectă a fiecărui moment, de acea desăvârșire și dăruire artistică care constituie prin ea însăși o bucurie, o delectare supremă – scop și mijloc în același timp – pe  care spectatorii o primesc din plin.

De obicei, în spectacolele noastre, partea de costume este relegată în plan secund, deși se cunoaște importanța pe care o au costumele pentru actori în primul rând, ce să mai vorbim de rolul lor în economia spectacolului. De data aceasta am avut surpriza unor costume semnate de un autor reflexiv, cult, sensibil la conotații. Într-un spectacol jucat pe o „scenă” înconjurată pe  toate cele patru laturi de public, ponderea în crearea atmosferei, în sugerarea timpului și locului piesei, pe care, în scena a l’italienne, o are în principal decorul construit, s-a deplasat aici în mod firesc pe costume, pe care Wilhelmina Arz le potențează magistral.

O să încep cu costumul bunicii Eugenia, pe care, la început, l-am găsit derutant, mai ales datorită unei funde ca o cocardă, plasată deloc funcțional în spatele personajului, absurd ca o excrescență bolnavă –  de fapt o creație  al cărei sens s-a dezvăluit treptat, pe măsura dezvoltării acțiunii. Tocmai această fundă ca o creastă de cameleon  – funebră, prin dezvoltările dramatice ulterioare – de mătase maronie pe spatele rochiei albe, introduce în spațiul de joc un efect sinistru, anunță ceva grotesc și absurd. Bunica, un vestigiu al nobilimii poloneze, interpretată desăvârșit de aristocratic de Mirela Gorea, poartă de altfel și o perucă albă, eșafodaj complicat și rococo, din timpurile premergătoare Revoluției Franceze. Tot acest balast grotesc – cocarda funerară, peruca – dispare pentru a reface loc naturaleței și firescului atunci când bunica se pregătește să moară. De altfel la aceeași lume a aristocrației poloneze trimit și costumele create pentru unchiul Eugeniusz – încarnat prin creația lui Ion Chelaru.

Haina de casă – pijama roșie, un gen hibrid, imaginată pentru personajul  Stomil, tatăl lui Artur, credem că l-a slujit minunat pe Doru Ana – pivotul de vitalitate al piesei, al cărui personaj constituie reperul de  normalitate în vârtejul de absurd și crimă care îi cuprinde familia – ca de altfel și costumul de „gală”, un ready-made scenografic, un vestmânt sumbru și trist, pentru o nuntă care n-a mai avut loc.  

Artur, enfant terrible la propriu, un tur de forță semnat de Ionuț Toader, este descris caracterologic printr-un accesoriu: bretelele de pantaloni – element vetust de modă masculină dar și reminiscență a spielhosen-ului copilăriei. Pentru momentul său de întunecată apoteoză, scenografa a modelat o lungă haină militară, evocatoare a celei lui Napoleon, cu ecouri musoliniene, din istoria fascismului.

O rochie simplă – primul costum pe care-l poartă mama lui Artur, Eleonora – personaj căruia îi dă viață, vibrant, Ana-Ioana Macaria, se încarcă, se metamorfozează în sens erotic printr-un simplu accesoriu, o cingătoare cu trandafir, dar bineînțeles și prin gestul adiacent, de o cuceritoare feminitate, al intepretei.

Interesante, discrete, într-o paletă roz-crem, lâsând multă libertate minunatei artiste, sunt creațiile imaginate pentru verișoara-logodnică, Ala – Eliza Păuna. Rochia de mireasă are și ea un accesoriu ca o povară, vălul, cu un element volumetric supradimensionat, gata mereu să cadă de pe capul delicatei logodnice… De altfel multe costume includ asimetrii, rezolvări neașteptate; o mânecă lasă să iasă prin cusătură paiete mari, sidefii și strălucitoare, deasupra unei rochii albe apare un fel de sutien –corset alb– ca niște coaste rătăcite în afara trupului, la rochia de gală pentru bunica Eugenia etc.

Îmbrăcămintea amantului mamei,  Edek –  la rândul său magistral interpretat de Constantin Dogioiu – e într-o primă fază creată cu „surdină”, pentru a nu  atrage atenția prin nimic, tocmai pentru a potența și mai mult contrastul cu haina militară – simbol al puterii și terorii (acest pol semantic este susținut prin trei creații pentru trei personaje – Artur, Eugeniusz și Edek – care fie  slujesc puterea, fie la un moment dat o încarnează) –  pe care o îmbracă personajul care, la sfârșit, și-i va aservi pe toți. 

Fotografii de Adi Bulboacă