Cu care mână ne miruim?/ de Alexandru Ciolan

Inaugurăm în apropierea Paștelui o nouă rubrică – „Ispitiri duhovnicești”. Pentru vorbitorul de astăzi al limbii române, „ispita“ este aproape exclusiv „ademenire, tentație, chemare spre păcat“. Dacă, însă, citim Sfânta Scriptură, aflăm, încă din Ieșire, cap. 17, versetul 7: „cârtiseră fiii lui Israel și ispitiseră pe Domnul, zicând: Este, oare, Domnul în mijlocul nostru sau nu?“. Iar în Evanghelii, găsim nenumărate exemple de „ispitire“ a Mântuitorului. De pildă, în Matei, 19, 3: „Și s-au apropiat de El fariseii, ispitindu-L și zicând: Se cuvine, oare, omului să-și lase femeia sa, pentru orice pricină?“.

„A ispiti”, în limba în care au fost traduse cărțile noastre sfinte, înseamnă „a întreba, a cere răspuns“. Ortodoxia a avut, are și va avea mereu întrebări și răspunsuri. Ispitiri duhovnicești…

La distanță de numai șase săptămâni, doi senatori (dreptaciul Varujan Vosganian, spre mijloc de februarie, și stângaciul Dan Șova, spre sfârșit de martie) au oferit, în roluri de eroi tragici, două spectacole jenante de mimare a credinței. Îngroziți că ar putea fi tratați de Justiție ca niște muritori de rând, cei doi au ales să includă în strategia de apărare exhibarea unei credințe de operetă. Pentru a nu-și pierde statutul de semi-zei, erau dispuși să pozeze în oameni normali, cu frică de Dumnezeu.

Prestația jalnică a celor doi actorași lipsiți de har a stârnit hohotele sănătoase de râs ale presei și rânjetele sarcastice ale liber-cugetătorilor, care nu puteau rata ocazia de a arăta acuzator cu degetul spre credință și spre credincioși. Acum, când huiduielile spectatorilor nemulțumiți de lamentabila reprezentație a celor doi senatori par a se fi domolit, riscăm o cronică de spectacol semnată de un ortodox practicant.

Să menționăm din capul locului că ar fi trebuit să ne prezentăm punctul de vedere încă de la prima punere în scenă, cea datorată lui Varujan Vosganian. Acesta, însă, aparține unei Biserici vechi-orientale (cea armeană, pre-calcedoniană), în ale cărei rituri nu suntem foarte pricepuți. Am ales, de aceea, să păstrăm tăcerea. După ce, însă, același rol a fost jucat de un actor la fel de netalentat ca și primul, dar care se consideră creștin ortodox (Dan Șova), lucrurile s-au schimbat. Poziția drept-credincioșilor nu trebuie să rămână neexprimată.

Două lucruri au în comun cei doi: rugăciunea (cu diferența că Varujan Vosganian citește rugăciunile, urmărit de camerele de luat vederi, dintr-o cărticică, pe când Dan Șova vrea să se afle că s-a rugat, nevăzut, în cadrul unui Grup de rugăciune) și miruitul (și aici, însă, îi despart două amănunte: Varujan Voganian se auto-miruiește, pe când Dan Șova se lasă miruit de o fostă judecătoare devenită, cu de la sine putere, mirodotă – adică preoteasă miruitoare).

Ce e rău în a te ruga? am putea fi întrebați. Ei bine, nu e deloc rău să te rogi, ba chiar e foarte bine, cu condiția să o faci acolo unde și așa cum se cuvine: în biserică, în capelă/paraclis, în odaia de acasă ori în ocnița inimii. Mântuitorul îi ceartă pe farisei pentru că se așază în scaunele din față în sinagogă și pentru că se închină în piețe (Luca 5, 43) și îl îndeamnă pe adevăratul credincios: „Iar când vă rugați, nu fiți ca fățarnicii cărora le place, prin sinagogi și prin colțurile ulițelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor… Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție“ (Matei 6, 5-6). Bunului Dumnezeu nu-i plac prefăcătoria, exhibiționismul și excesele.

Nici să te miruiești nu e deloc rău, ba chiar e foarte bine, iarăși cu condiția să o faci acolo unde și așa cum se cuvine. Dar pentru că în chestiunea mirului lucrurile sunt puțin mai complicate decât în cazul rugăciunii, despre care toată lumea știe ce este, vom proceda la un mic excurs teoretic și istoric.

„Miruire“ și „miruit“, în sensul curent, de ungere a frunții cu untdelemn, sunt doi termeni greșiți, impuși însă de uzul repetat. Sunt relativ noi (ritul miruirii de după liturghie nu este consemnat în cărțile de cult decât cu mai puțin un secol în urmă) și fac în mod eronat, în mintea majorității credincioșilor, legătura cu „mirul“, în terminologia Bisericii: „Marele Mir“, untdelemnul parfumat sfințit o singură dată pe an, în Joia Mare, de către patriarh și împărțit episcopilor și preoților pentru a fi folosit exclusiv în două rânduieli: în Mirungere (Taină unită cu aceea a Botezului, administrată, ca și acesta, unui credincios o singură dată în viața) și slujba de sfințire a bisericii. Spre deosebire de mirul Mirungerii, care transmite harul dumnezeiesc asupra noului botezat, substanța folosită în ritul ungerii post-liturgice este un ulei simplu, nepurtător de har, neparfumat și nesfințit prin vreo slujbă sau rugăciune anume. Puterea lui binefăcătoare vine de la icoana sfântului din a cărei candelă a fost scos. Originea ritului actual al miruirii trebuie căutată în mănăstiri, în slujbele de priveghere din ajunul marilor praznice, când credincioșii prezenți sunt unși pe frunte (sălaș al minții) cu ulei din candela aprinsă la icoana de pe tetrapod (a sfântului zilei sau a sfântului protector). Din mănăstiri, obiceiul acesta al ungerii frunții cu ulei din candela sfinților s-a extins și în bisericile de mir (nemănăstirești), mutându-se însă de după utrenie (slujba de dimineață care precede Liturghia), după Liturghie, unde îl găsim și astăzi, imediat înainte de împărțirea anafurei.

Uleiul acesta din candela sfinților nu trebuie confundat nici cu uleiul sfințit în timpul Sfântului Maslu, spre a fi unse cu el fruntea, mâinile și organele bolnave ale credincioșilor, spre însănătoșire („Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului“, Epistola Sf. Ap. Iacov, 5, 14).

Ungerea frunții cu untdelemn („miruirea“, „miruitul“) are loc așadar în biserică, de obicei după Liturghie ori după vecernie (slujba de seară), și se face cu mâna dreaptă (cea cu care ne închinăm), de către preotul așezat lângă icoana zilei, la care credincioșii se închină înainte de a trece prin fața slujitorului și, apoi, a lua anafură. Purtarea, în lume, de sticluțe cu ulei plăcut mirositor pentru a ne desfunda nasul (cum a făcut la un moment dat Varujan Vosganian), pentru a ne auto-mirui (cum a făcut același Varujan Vosganian, cu mâna stângă!) ori pentru a-i mirui pe alții (cum a făcut în Senatul României fosta judecătoare, preumblată pe la locurile sfinte, de unde s-a întors cu un balsam păstrat ca un talisman în geantă, înfășurat într-o folie de plastic) sunt tot atâtea acte deplasate – ca să nu folosim un cuvânt mai dur –, fără legătură cu Biserica adevărată și cu evlavia autentică.

Cu care mână ne miruim? În Senat și, în general, în politica românească, nu contează – dreapta sau stânga, totuna. Ce trebuie să știm este că nu trebuie să ne miruim, ci să fim miruiți – și nu de oricine, ci de preot, în biserică. Și că efectele binefăcătoare ale uleiului depind de curățenia, credința și vrednicia credinciosului miruit.

Cele două scenete de prost-gust la care am asistat în Senat sunt schimonosiri ale credinței, nu mărturisiri ale ei.