Cu George la San Diego (II)

Viata lui George E. Palade are toate ingredientele necesare unui roman bun sau unui film de success: mariajul cu fiica lui Malaxa, “evadarea” din tara in 1945, pe ultima suta metri, gratie unei superelegante spioane NKVD, spectaculoasele descoperiri din domeniul biocelular si momentul cu sonoritati wagneriene al incununarii cu Premiul Nobel pentru medicina, in 1974… Desigur, un asemenea roman sau scenariul unui astfel de film il poate scrie doar Radu Iftimovici, dramaturgul fascinat de personalitatea savantului. (Marcela Gheorghiu)

In final, a inteles ca din lagarul (bine zis) socialist nu puteau sa iasa decat vrabiile. Nimeni din guvernul Romaniei nu putea obtine un pasaport pentru ginerele “odiosului” capitalist Malaxa. A aflat totusi ca i s-ar putea deschide o portita: cu o aprobare speciala de la Ambasada sovietica. Dar cine ar fi putut media o asemenea afacere? In cele din urma, George a aflat ca la Hotelul Athenée Palace s-a stabilit de curand o poloneza nostima, supereleganta, care ar fi o influenta spioana NKVD. I-a cerut permisiunea sa o viziteze si s-a dus la ea insotit de poetul George Lesnea, talentatul traducator al lui Lermontov. Avea asupra lui o suma mare in valuta, plus bijuterii din colectia Malaxa. Mata Hari a lui Vasinski le-a luat cu un zambet dulce si i-a spus: “Poimaine, va duc eu personal la avionul de Istanbul”. Lucrurile s-au petrecut intocmai. Adus la aerodrom intr-un Zil negru al Ambasadei sovietice, salutat de ofiterii lui Stalin, George a trecut solemn prin salonul oficial, a sarutat mana inmanusata a polonezei sI, pentru ca Malaxa si intreaga familie plecasera in America, George le-a luat urma. Mi-a povestit amuzat ca voiajul peste ocean cu un vas comercial american a fost o adevarata aventura. La Casablanca, zurbagiul de capitan, beat crita, a provocat intr-o taverna o bataie ca-n filme. “Am facut atunci ultima mea interventie medicala, bandajand, punand copci si oblojindu-i pe marinarii batausi, care o incasasera si de la o patrula militara franceza”.

“Ceea ce eram obligat sa fac la statiunea zoologica marina de la Woods-Hole ma plictisea de moarte”, a continuat el. Dar iata ca, in iulie 1946, “ducandu-ma la Institutul Rockefeller, la o conferinta a lui Albert Claude, am avut o adevarata revelatie. Acest cercetator de origine belgiana, colegul meu de Premiu Nobel din 1974, fost grajdar, incepuse de vreo 4-5 ani sa faca un ceva cu totul neobisnuit: punea la ultracentrifuga bucatele minuscule din diferite tesuturi si le rotea cu 15-20 de mii de turatii pe minut. Evident, celulele se spargeau, lasand sa iasa din ele diferite componente, adica ceea ce numim astazi organite celulare”.

Impreuna cu un ucenic al sau, biologul Keith Porter (din pacate exclus de la Premiul Nobel) Claude incerca sa identifice si sa fotografieze la microscopul electronic acele piese ce compuneau motorul celulei vii. Nutrea ambitia ca, ulterior, cerand ajutorul chimistilor, sa poata afla ce rol joaca fiecare dintre organitele subcelulare in nasterea, de fiecare clipa, a ceea ce numim VIATA.

Doamne!, ma gandeam urmarind povestea lui George. La noi, in Romania, de-abia prin anii ”70, adica 25-30 de ani mai tarziu, s-au adus primele microscoape electronice capabile sa execute fotografii cu care, in fine, nu-ti mai era rusine sa te prezinti la un congres stiintific peste hotare. Imi aduc aminte ca junele pseudocercetator stiintific R. Iftimovici s-a prezentat in 1968 la Bruxelles cu un fragment din teza de doctorat, zicand: “He! Cu asemenea imagini de autoradiohistografie celulara (tehnica o invatasem la Pasteur, Paris, in 1966) ii fac praf”. Aiurea! Intr-o salita cu vreo opt auditori, din care sase erau japonezi, zambareti dar ultra sceptici, mi s-a frecat scafarlia intr-un asa hal, incat in sange mi-a circulat multa vreme otrava ciudei amestecate cu o furioasa ambitie stimulatoare. Era epoca in care “Scanteia” si alte asemenea fituici anuntau cu emfaza “marele succes al profesorului roman X”, evident un aplaudac si un bun catarator pe scara de incendiu a ierarhiei stiintifico-partinice.

Dar sa revin la George si la anii de inceput ”46-”50. Directorul celebrului Rockefeller Institute din New York, Herbert Gasser, care in 1944 se procopsise si el cu un Premiu Nobel, i-a spus: “N-am bani, nu te pot plati”. “Nu o sa mor de foame” i-a raspuns George, “ma mai ajuta socrul meu, un anume Malaxa”. “Ce e?”. “Un biet emigrant din Est”, a raspuns George. “OK!”, a conchis Gasser privindu-l cu destula compasiune (aveau sa lucreze impreuna cativa ani mai tarziu, cand batranul Gasser, nemultumit ca microscopul electronic manuit de Palade nu-i arata clar structura “cailor nervoase ale durerii”, socotea ca pedepseste obtuza scula dandu-i suturi in trupul de tabla). Nu i-am spus niciodata lui George, in stil Ferentari, ceva ce mi-a stat de multe ori pe limba: “Alo!, sefule, tu-ti dai seama ca te-a nascut maica-ta geniu?”. Ar fi luat-o ca pe o flatare si mi-ar fi raspuns: “Degeaba, tot nu-ti cumpar banane”. Asta pentru ca, ramanand fara o letcaie, i-am spus: “Nu mai am bani nici pentru o banana”. N-a scos cinci dolari pana la sosirea banilor mei, in schimb m-a consolat: “Draga, nu manca banane, te ingrasi!”.

Oameni buni, geniile (despre care prietenul meu dr. Adrian Mutiu, talentat cercetator stiintific, zice c-ar veni de pe alta planeta) sunt de o uimitoare simplitate. Proba: belgiano-americanul A. Claude centrifuga celulele la viteze mari, dar in preparate totul se facea harcea-parcea. Ce idee la capac ii vine lui George? “Mi-am adus aminte de dulceata de caise pe care o facea bunica”, mi-a spus. “Ingloba fructele intr-o solutie concentrata de zahar si toata iarna mancam caise fara o zbarcitura. Ce-ar fi sa punem si noi fragmentele de tesuturi intr-o solutie de zaharoza si de-abia pe urma sa le supunem la centrifugari?”. Rezultat uimitor: organitele celulare nu s-au mai distrus, astfel ca au putut fi centrifugate si descrise in premiera mondiala.

Alta proba: in tehnica de microscopie electronica se folosea ca fixator tetraoxidul de osmiu. Substanta era insa foarte acida. Din aceasta cauza, “peisajul” din interiorul celulei aparea ca privit printr-un geam aburit. Alta sclipire a “extraterestrului” roman. “Reducem aciditatea substantei pana aproape de neutru”. Minune, peisajul intracelular s-a clarificat!

Aceste doua sclipiri mentale au facut ocolul lumii stiintifice, impunand numele de Palde inca din anii ”48-”49.

De o mare istetime, George si-a pregatit cu abilitate drumul spre Stockholm, unde, pe podiumul Nobel din 1974, sosea, in sfarsit, pravoslavnicul Soljenitan, al carui tren de la Moscova, tras pe linie moarta de acarul Brejnev, intarziase patru ani.

George a monopolizat microscopul electronic de la Rockefeller, folosindu-se de asemenea scule mai perfectionate. A patruns, astfel, cu aplomb intr-un continent aproape necunoscut: structura fina a numeroase tesuturi, luminand implicit, prin descoperirea ribozomilor, a structurii mitocondriilor, a drumului pe care il urmeaza proteinele (enzimele, hormonii) in interiorul celulei, asa-numitul “vectorial transport”. Peste 20 de universitati celebre i-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa.

I-a incurajat pe romanii in care a zarit palpaind pasiunea pentru cercetarea stiintifica: sotii Nicolae si Maya Simionescu au lucrat alaturi de el la New York si la Universitatea Yale, publicand impreuna si, ulterior, pe cont propriu lucrari de pionierat in biologia si patologia celulara.

In incheiere, un fragment de comedie bufa. Daca in 1975 N. Ceausescu ii oferea cu marinimie “un servici” de consilier al savantei de renume mondial, in vara lui ”92, George ma invita sa particip, la Primaria Capitalei, la ceremonia de acordare a titlului de “Cetatean de onoare plus cheia orasului”. Citind cu penibile poticneli si stalciri de termeni si nume “cam cu ce s-a ocupat G.E.P. in viata lui”, Crin Halaicu, pavoazat cu panglica tricolora, a lansat catre consilieri dramatica intrebare: “Cine este pentru?”. Un trepadus a inceput apoi sa numere cu voce de stentor: “Unu,… patru,… zece,… cinspe!”. Dupa acest ritual, obligatoriu, pare-se, dar de o rara imbecilitate, Halaicu a strigat: “In unanimitate!”. Mai lipsea sa auzim si “Cine este contra, toasi? E fr”un toas care se abtine?”.

M-am uitat la George. Arbora un zambet pe care il cunosteam. Sub acel suras, bomba de la Hirosima