Cu Răzvan Voiculescu de la „Destine încrustate” la „Bucătăria hoinară”/ de Stelian Țurlea

Răzvan Voiculescu, artistul fotograf care ne-a încântat cu atâtea albume minunate, mărturisește că, din timp în timp, descoperă câte un loc în care poate să uite de timp. Un asemenea loc a fost Țara Lăpușului. A mers acolo de câteva ori, câțiva ani la rând, a făcut probabil mii de fotografii, din care le-a ales pe cele mai reușite pentru albumul “Destine încrustate. Țara Lăpușului”. Răzvan Voiculescu insistă că nu știe să vorbească, exprimarea lui esențială e în fotografie. Și totuși a acceptat să răspundă altor întrebări pe care i le-am adresat în numele Ziarului Duminică. Răzvan Voiculescu vorbește la fel de concis cum o fac fotografiile sale sau explicațiile pe care le-a socotit necesare, grupate la sfârșitul albumului. Spicuim la întâmplare:

“Troițele se găsesc la intrarea și la ieșirea din sat, la răscruce de drumuri, la intrarea în cimitir. Rolul lor este de protecție împotriva spiritelor rele care ar putea apărea în astfel de puncte, prezența lor protejându-i pe cei care trec. Toate sunt orientate astfel încât obligă trecătorul să se întoarcă spre răsărit atunci când se închină.”
“În Maramureș, femeile din familia celui înmormântat plâng mortul. Se spune că o femeie <<se cântă>>, și se folosește verbul <<a se cânta>> (reflexiv). Când vor să spună că cineva <<cântă>>, se folosește verbul <<a hori>>, tocmai pentru a nu se face confuzia cu versul folosit în mod obișnuit pentru a denumi jelirea unui mort.”
“La război se lucra în general iarna. Țesutul trebuia terminat în Joia Mare, inainte de Paști, când războiul trebuia adunat. Și aceasta pentru că la Paște fiecare membru al familiei trebuia să aibă cel puțin o piesă de port nouă. După Paște începeau muncile agricole și țesutul devenea o îndeletnicre pentru care nu se mai găsea timp.”
“Culoarea albastră e un simbol din Evul Mediu, când, în Transilvania, doar românii plăteau dări și erau obligați să-și vopsească casele în albastru pentru a ușura munca celor care colectau taxele. Culoarea albastră se numește popular, în nordul României, <<mieriu>>. Termenul s-a dezvoltat din cuvântul francez <<bleumarin>>, a devenit apoi <<Mândră Mărie>> și în cele din urmă s-a adaptat în <<mieriu>>.”
“În această zonă casele nu se încuie, ci se pune în fața ușii o mătură, pentru a semnaliza că nu e nimeni acasă.”
“Crucile <<bătrâne>> nu se aruncă niciodată, ele rămân alături de biserică, find considerate lemn sfânt.”

– Ați lansat în urmă cu câteva săptămâni un nou album de fotografii despre Țara Lăpușului. Care e povestea lui?

– Întâlnirea cu Adrian, al cărui tată, pe nume Vasile, s-a născut acolo, in inima Lăpușului. La rugamintea lui Adrian, am realizat acest album. Pe Adrian l-am întâlnit prima oară pentru cu totul alt motiv, dar iată ca lucrurile s-au legat frumos si creativ.

– Cum ați reușit să obțineți colaborarea maestrului Grigore Leșe la proiectul dvs.?

– Ne-am întâlnit chiar acolo. Fiecare a venit cu treburi de-ale lui. Cazați fiind la aceeași pensiune din Târgu Lăpuș, inevitabil am făcut cunoștință. Astfel s-a “înfiripat” repede o simpatie reciprocă, apoi colaborarea, plăcerea de a ne vedea, revedea.

– Ați afirmat că Țara Lăpușului este una dintre ultimele zone tradiționale, dar care va dispărea și ea relativ repede, înghițită de tăvălugul civilizației moderne. Acțiuni precum cea întreprinsă de dvs. pot salva ceva în memoria colectivă? Ce altceva se mai poate face pentru ca civilizația tradițională, cu tot ce înseamnă ea, să nu se piardă cu totul? Ce va fi în locul satului tradițional?

– Nu știu ce va fi în locul satului tradițional. Știu numai ce s-a intâmplat în țările industrializate, unde, începând cu anii 50, noțiunea de sat a inceput să dispară. Atracția către modern, facil, eficient, comod a transformat satele în orașe mici, târguri, unde modernul “a prins” repede. Totuși vesticii, respectându-și valorile, au realizat o conservare atât arhitecturală, cât si spiritulă a satelor lor.
Noi, se pare că nu suntem deloc interesati de valorile noastre. Cu cât mai multe case noi, termopane albe, pereți exteriori roz etc., cu atât mai bine. În ceea ce privește acțiunea mea de a imortaliza, am, bineînțeles, temeri și îndoieli. Consider că am (și) o obligație față de prezent de a-l face să rămână într-un fel, în ochii celor care vor să vadă, dar în special ai celor care ne vor urma.

– Ați publicat albume de fotografii despre regiuni cu totul diferite aparent, Dobrogea și Țara Lăpușului. Ce le apropie, ce asemănări există, dacă există, între ele?

– Nu le văd asemuire… decât în durerea frumoasă pe care o descopăr în privirea țăranului și în acel lucru pe care el il așteaptă; dar “acel lucru” refuză să vină. Este o mentalitate…

– V-am mai pus o întrebare asemănătoare în precedentul nostru interviu: unul dintre comentatorii dvs. scria că reusiti să arătati cât de frumoasă este o viață atât de urâtă. Țara pe care o fotografiati și ne-o oferiți e una reală sau ideală?

– Cât se poate de reală. Nu cosmetizez imaginile și nu incerc să fotografiez atunci când sunt Sărbători Creștine pentru a găsi subiecte mai “fasonate” și tradiții mai “evidente”.

– Cât curaj îți trebuie ca să mergi cumva împotriva curentului, cum faceti dvs.?

– Curaj? Nu știu dacă-i curaj sau înseamnă a-ți respecta crezul. Indiferent de preț.

– Ați accepta ideea ca, după un număr de ani, să reveniți în zonele pe care le-ați fotografiat acum și să imortalizați schimbările produse?

– Cu siguranță că aș accepta ideea. Ar fi și pentru mine o proprie oglindă. Cum am lucrat, cum lucrez peste ani.

– Aveți deja noi proiecte. Care sunt ele?

– “Bucătărie hoinară” este proiectul pe care-l lansez în 2011. Album și scurtmetraj. La album lucrez deja de un an și am gata o bună parte din imagini și filmări. De data aceasta am câțiva invitați care gătesc cu pasiune. Ne alegem câte o regiune, “scormonim” satele, batem la ușa oamenilor și le povestim ce dorim să facem.
Invitatul meu gătește, în casele țăranilor, la soba de lemne sau in cuptor. Rețetele nu sunt conform tradiției locului, ci sunt ideile bucătarului, care găteste în raport de inspirația de moment. Avem cu noi toate ingredientele, accesoriile, cratițele, oalele. Când masa-i gata, invităm proprietarii casei să deguste bucatele, să se bucure și să ciocnească cu noi un pahar. Apoi plecăm către alte case, sate, ținuturi, peisaje.
Într-un final, doresc să prezint albumul ca pe o “masă românească” a tuturor ținuturilor, peisajelor, stărilor de bine și vieții de zi cu zi din România.

STELIAN ȚURLEA (n. 1946) a urmat studii de filologie (1968) și filosofie (1976), la București, a fost aproape trei decenii redactor de politică externă la revista “Lumea”, a condus, după 1989, revistele “Lumea”, “Zig-Zag”, apoi ziarul “Meridian”, după care a lucrat în televiziune, ca șef al departamentului de știri al Antenei 1. Din 1996 lucrează la PRO TV, din 2000 este și editor senior al Ziarului de Duminică. Este autorul a zece cărți de publicistică, zece romane, opt cărți pentru copii și două traduceri. A îngrijit trei albume. A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii (2003), Premiul Asociației Editorilor din România (AER) pentru literatură pentru copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006), Premiul Asociației Scriitorilor din București (2007). A fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii în 2000 și Premiul AER pentru roman în 2003.