Cu românașii de pretutindeni/ de Felix Nicolau

Static fiind și călătorit doar dacă se ivește șansa banilor de la buget, românul are limitele lui fatidice. Cei care sunt mai umblați prin lume – și rămași acolo – aparțin diasporei. Dar aceștia nu s-au dus să vadă și să compare, ci să tragă la jug, cel mai adesea, pentru vilă și mașină. Așa se explică raritatea romanelor cosmopolite de la noi.

Unul dintre acești romancieri altfel este Constantin Arcu, cu Măștile exilului (Cartea Românească, 2014). Scriitor cu state vechi, el a înțeles că trebuie umblat la vechile rețete și, în consecință, pe lângă morbul călător, a introdus și suspans de thriller. Cine plonjează adânc în pasta romanului își dă seama că spectaculosul romanesc e folosit abil pentru a colora un desen marcat de realism critic. Chiar dacă startul este dat de fuga aventuroasă în străinătate a unui bărbat urmărit de gangsteri, miza romanului e cu totul alta: „Încotro se îndreaptă o țară din care oamenii sunt încurajați și nevoiți să plece în pribegie pentru a supraviețui și ce viitor are ea?”

Aș zice că opțiunea politică a naratorului este una previzibilă, deși fuga din România vine pe fondul acuzațiilor de legaturi cu Moscova și Islamul, în dauna axei București-Londra-Washington și a iudeilor. Naratorul vede și înțelege etajele superioare alea realității, iar scriitura care îl mișcă pe scena povestirii este destul de vioaie și de spălată de aluviunile stilistice care înnămolesc mare parte din proza noastră de câteva decenii încoace. Ideile sunt exprimate clar, iar descrierile nu devin aerostate lente, gata oricând să se prăbușească ori să dispară în stratosferă. Eficiența romanului este sporită și de creionarea unor personaje memorabile. Așa este matusalemica bunică a eroului principal, Katy, cea super-energică, înarmată, fostă motociclistă, actualmente fumătoare și băutoare de licori impardonable: „sînge cald, cu piper și spirt meridional”.

Ce i s-ar putea reproșa volumului ar fi o oareșce superficialitate în etalarea posibilităților personajelor, precum și  lipsa exprimării sintetice și memorabile a unor concluzii privind evenimentele relatate.

La prima vedere, ar trebui să consumăm un roman picaresc cu filon politic. Cred că nici nu bănuia scriitorul cât de profet va fi tratând subiecte ca terorismul și mașinațiunile politicienilor. Și în acest caz, realitatea a bătut ficțiunea. Glumele nu sunt întotdeauna sclipitoare, ci puțin cam clișeistice, în căutarea unui ton degajat și sfidător, cam ca în filmele americane de serie B. Calul nu este sărit, totuși, iar situațiile, în afara celor onirice, firește, rămân veridice. Visele din avion și deasa invocare a arhanghelului Gabriel par decupate din Versetele satanice al lui Rushdie. Naratorul aparține unei zone socio-profesionale de actualitate: jurnalismul de investigație. Literatura română avusese personaje dintre jurnaliști în perioada comunistă, dar, înghiontite de cenzură, acestea se limitau, cu rare excepții, la a face aluzii și montări de colosale monologuri interioare centripete.

În termeni tehnici, inovațiile sunt minime: flashback-uri și unele intercalări de procedee narative la nivel de pagină. Ceea ce a contat pentru prozator a fost autenticitatea redării haosului controlat de după ’89, precum și devoalarea unor manipulări. Discutarea „manualului securist de mistificări” nu este deloc o miză secundară. Cum deloc lipsită de importanță nu este descrierea lăudăroșeniei multor români plecați la muncă în străinătățuri – înainte măcar să încerce să-și ceară drepturile în țară – și care, de fapt, duc o viață sordidă. Ajuns în Italia, protagonistul simte doar răceala disprețuitoare a italienilor și ipocrizia, ori chiar dușmănia românilor de condiție proastă aciuați pe acolo: „în magazin, printre rafturi, se auzea vorbindu-se numai românește. Dacă mai arunca vreun ciao careva, în rest cuvinte de-n bătrâni de puteai crede că ești la Dolhasca, în Zalău sau la Mioveni”. Abia după ani buni de jaf în România, puțini poporeni vor ieși în stradă cu lozinca „Vă rugăm să ne iertați, nu producem cât furați!”

Carevasăzică, când naratorul emite judecata: „Cred că sîntem totuși un popor prea vesel”, istoria recentă ne încurajează să producem o decodare în termeni de lașitate, incultură politică și delăsare combinată cu o atitudine de bou înjugat.

Constantin Arcu este un prozator cu nerv și o largă percepție a realității. Măștile exilului așază în oglindă dezastrul românesc – mai cu seamă în termeni de mentalitate – și viața risipită a românilor de pretutindeni. Toate acestea învelite într-un strat apetisant de aventură mondială.

Al. Cistelecan remarca verva naratorială și grotescul, în timp ce Mircea A. Diaconu acentua ironia, radiografia răului și concretețea violentă. Cornel Ungureanu mai evidenția și o ciritcă a intelighenției manifestă în ironizarea Frontului Prooccidental al Democrației și Libertății.

Finalul neașteptat de fericit, cu recuperarea fiului pierdut, este un apel la simplitatea onestă, dar și o ultimă săgeată trasă înspre mercantilismul unei lumi lipsite de elevație: „înainte de toate, să facem piața, fiul meu!”