Cu sau fara dormitor

“Am fost casatorit cu trei actrite. Intreaga lume e o scena, si asta include dormitorul” – a spus odata sir Laurence Olivier.
In ultimul film al Malvinei Ursianu, “Ce lume vesela…”, nu exista dormitor. Eroina, o doctorita oftalmolog, face un copil cu un pictor chipurile “avangardist”, dar locul exact unde-l face e un mister… Poate fi cabinetul de oftalmologie – unde cei doi se privesc ochi in ochi -, poate fi atelierul de pictura – unde poarta dialoguri “destepte” – sau poate fi salonul din casa ei – unde se plictisesc post coitum; in orice caz, e cert ca nu poate fi dormitorul: Malvina Ursianu e o doamna. Chestia asta n-ar deranja prea mult (in fond, una din cele mai elegante scene de seductie erotica este aceea din “Trouble in Paradise”, filmul lui Ernst Lubitsch din ’32, in care Doamna si Domnul converseaza cast o noapte intreaga – “aratata” doar prin miscarea limbilor ceasului), daca cele doua personaje ar mima, macar, pasiunea: unul pentru celalalt, una pentru oftalmologie, altul pentru pictura sau – una peste alta – unul si altul pentru ceea ce se cheama “viata”… Dar pe chipurile lor, in vocile si-n miscarile lor nu respira nimic: sunt siluete de carton intr-o lume de carton. Lucrul acesta – imi pare rau pentru doamna Ursianu – n-are nici o legatura cu filmul. Dar nici cu teatrul.
Prin anii ’50, in SUA, era la mare moda fenomenul “Actor’s Studio”. Actori in voga (Marlon Brando, dar si Marilyn) frecventau atelierul lui Lee Strasberg pentru a invata “metoda” (o traducere la zi a ideilor lui Stanislavski). Termeni pomposi precum “motivatie”, “interioritate” s.a.m.d. erau scosi inainte, ca o perdea de fum in spatele careia misterul actoriei devenea clar ca buna ziua: ca sa joci (bine) un personaj, trebuia sa traiesti in pielea lui. Nimic mai mult. Dar cu-atA„st mai putin! “Metoda” nu a disparut o data cu moda: printre actorii americani, chiar dintre cei mai mari, ea face inca furori… CA„snd acelasi Laurence Olivier a jucat cu Dustin Hoffman (in “Marathon Man”, din ’76), nu s-a putut abtine sa nu-l intepe, intr-o doara, cu ceva de tipul “Vrei sa intri in pielea personajului? Hm… la noi, in Anglia, avem ceva care se numeste actorie!”
PA„sna la urma, cu “metoda” sau fara, actorii americani si cei englezi se descurca la fel de bine pe scena sau pe ecran: nu s-ar putea spune ca Glenn Close sau Jeremy Irons ar fi “teatrali” in film sau “cinematografici” in teatru, asa incA„st modul cum isi rezolva ei partea de actorie intereseaza mai putin. La noi insa… E suficient sa vezi un film precum “Ce lume vesela…” ca sa te ingrozesti: joc si groaza. Pe scena ar fi doar nememorabili – in film, sunt de-a dreptul insuportabili! In schimb, in debutul tA„snarului Ovidiu Georgescu “3 pazeste”, cei mai buni actori sunt chiar tinerii. Sunt firesti, “de acolo” si dau clasa veteranilor. Nu neaparat in scenele de dormitor – dar hei, de ce sa ne ferim de dormitoare?! Acolo incepe Lumea…