Cu, sau fara Uniune?

Din cand in cand, cu o frecventa aproape matematica, se iveste cate cineva deranjat de formatiunea de breasla a scriitorilor. Din pacate, contestatarii nu vin din afara randurilor atat de diverse si de dispersate ale slujitorilor condeiului, ci chiar din mijlocul lor. Motivele de nemultumire sunt multe si diverse.

Unii spun ca exista prea multi scriitori, de parca aceasta calitate s-ar distribui cu bonuri de ordine si ar fi pe cale de epuizare. Altii spun ca Uniunea Scriitorilor nu ar avea nici un rost, pentru ca cele cateva sute de titulari, ori, ma rog, majoritatea acestora nu gasesc aici nici un sprijin la nevoie. Cateva voci carcotase incearca sa acrediteze ideea ca organizatia profesionala a oamenilor scrisului iroseste bani publici, desi statul nu o sprijina prin nici un fond direct. Alte voci soptesc pe la colturi ca multi dintre oamenii scrisului se regasesc in importante functii guvernamentale si ca neglijeaza nevoile obstii. In sfarsit, sunt si rautaciosi care sustin ca Uniunea nu e buna decat sa-i ingroape pe aceia dintre noi care dau in primire (ca si cum ar fi putin lucru, la preturile de astazi!).

Atacurile de genul acesta nu sunt noi. Chiar si pe vremea Societatii Scriitorilor, Liviu Rebreanu, Corneliu Moldovanu si alti conducatori ai breslei erau contestati, acuzati ca imprastie banii ori ca isi administreaza propria glorie. Dupa razboi, partidul comunist si-a insusit uniunile de creatie, carora le-a dat ceva bani, dar si lungi liste de obligatii si interdictii. Obstea scriitoriceasca s-a scuturat la timp de apasarea jugului, a ignorat tot mai mult plesnetul cnutului si si-a dobandit o mai mult decat onorabila independenta. In ultima faza a dictaturii comuniste, familia conducatoare incepuse sa fie tot mai iritata de ifosele personaliste si de gura mare a scriitorilor. Coana Leanta, de pilda, era de parere ca acestia-s prea multi si a interzis primirea de noi membri. Degeaba i-a argumentat, cu trist umor, Blandiana: “Dar ganditi-va ca in randurile noastre se mai si moare. E adevarat ca nu in ritmul care se cere!”.

Consortul coanei se saturase si el de slobozenia la gura a scribilor nesupusi si interzisese orice reuniune de breasla. Cu voie, ori chiar cu dispozitie de la stapanire, o fituica de scandal (dar era numai una?), slujita si ea, vezi Doamne, de scriitori, ii umplea cu laturi pe cei care nu se prea inghesuiau sa escaladeze “cele mai inalte culmi” ori sa-l cante pe “geniul Carpatilor”. Ba chiar se gasea cate unul care, considerandu-si confratii prea putin angajati, propunea desfiintarea structurii “de mult depasite” si intemeierea, pe baze noi, a Uniunii Scriitorilor cu adevarat comunisti! Cum lucrurile s-au precipitat, am scapat de punerea in aplicare a nastrusniciei.

Chiar si prin ’90, un autor debordand de talent, dar neatent la vorbe si grabit in aprecieri, sustinea ca organizatia este de tip sovietic si trebuie restructurata din temelii. Poate ca termenul de “uniune” nu-i suna bine. Sper ca acum s-a mai linistit, mai ales ca URSS-ul s-a dezmembrat, iar singura Uniune mai cunoscuta este cea europeana.

Nu cred ca vreo literatura pe lume este subminata de numarul mare al celor ce scriu. Dupa cum nu cred ca strica in vreun fel cuiva ca un numar de oameni sa se adune de bunavoie intr-o asociatie. Daca unii vor neaparat un alt fel de reunire a idealurilor si intereselor, cred ca sunt liberi sa o faca. S-a si incercat o astfel de experienta, nu tocmai fericita. Iar daca e sa ne gandim la experienta celor 138 de partide politice…