Cu sticla ne-am avut intotdeauna ca fratii

Atunci cand sunt realizate prin tehnologia clasica, sticla turnata manual, vitraliile pun in valoare spatiul arhitectonic in care sunt amplasate. Un metru patrat de vitraliu se realizeaza cu 2-3 milioane de lei, se vinde insa de la 300 de dolari in sus pana la 1.000 de dolari metrul patrat, in functie de cat de complicat este desenul, de gradul de fragmentare a sticlei, de culori si de originalitate, dar si de cota artistului care il realizeaza.
In Bucuresti, artistii vitralisti sunt putini, spune artistul plastic Daniel Divrician, in opinia caruia diferenta dintre un vitraliu realizat intr-un atelier de sticlarie oarecare si unul semnat de un artist este asemanatoare celei dintre o Dacie si un Mercedes. “Diferenta nu sta in pret, pretul vine de la sine; este vorba despre actul de creatie care trebuie platit in mod diferentiat de ceea ce inseamna manopera. Cine vrea lalele pe geam nu vine la mine, stie unde sa le gaseasca”, precizeaza el.

Mai greu cu productia de serie
Absolvent al Academiei de Arta, sectia arta decorativa, Daniel Divrician are doua specializari, sticla si metalul; este artist, dar si manager al unei grupari de artisti profesionisti, Divrician Art Grup. Multa vreme si-a vandut lucrarile prin intermediul Uniunii Artistilor Plastici, un sistem despre care spune ca nu este “nici bun, nici rau, ci doar greoi”, iar de la inceputul acestui an vinde prin galeria de arta Contrast Design, infiintata impreuna cu un grup de prieteni.
Pana in prezent, n-a realizat decat lucrari cu caracter de unicat, dar peste cateva luni, in urma unei asocieri cu “un pasionat de arta – o persoana cu bani” si a unei investitii de 50.000 de dolari, va lansa o categorie de obiecte de arta decorativa si in productia de serie. A mai incercat o astfel de asociere si in urma cu cativa ani; nu a mers pentru ca, explica el, este foarte greu ca pe un asociat cu care incepi o activitate de productie sa il faci sa inteleaga diferenta dintre dreptul de autor si ceea ce rezulta dintr-o manopera.
“Intr-o astfel de activitate ai nevoie intai de spatiu, apoi de utilaje, mai mult sau mai putin complicate, dar care nu se produc in tara – masina de sablare, de fatetare, de taiat sticla – si nu in cele din urma de materiale. Noi lucram cu materiale de import, italienesti si daca le cumperi de la Fondul Plastic sau de la micile magazine cu amanuntul ajung la niste preturi exorbitante, pe care ca artist nu ti le poti permite”. 

Atunci cand nu mai poti sa faci greva
“Imi place sa fac vitralii, pur si simplu”, declara Bogdan, fratele lui Daniel Divrician. Pe tot timpul discutiei sta asezat ceremonios pe cutia unui calculator pe care a transformat-o ad-hoc in masuta. Imi spune ca are 34 de ani, si in urma cu cateva luni a hotarat sa-si dea demisia de la TVR, unde era cameraman, pentru a se dedica pasiunii pentru vitralii “full time”. A lucrat in televiziune timp de opt ani si spune ca “viata in televiziune este superba”, dar meseria de vitralist este si mai si. A vazut pentru prima oara cum se fac vitraliile la fratele sau, a absolvit ulterior sectia de pictura a Facultatii de Teologie si si-a ales vitraliile drept tema a lucrarii de diploma.
L-a atras faptul ca aceasta meserie este foarte putin cunoscuta – “suntem ca o breasla si asta mi-a placut” – dar si posibilitatea de a nu mai avea un program fix, marturiseste el. “Am riscat, mi-a fost putin frica, pentru ca in postura de angajat nu ai nici o treaba: seful iti da de lucru, il priveste, iar tie, daca nu iti convine, poti sa faci o greva. Acum insa nu mai am cu cine sa ma cert, este raspunderea mea”.
Bogdan Divrician refuza sa-si bata capul cu detaliile legate de partea administrativa a activitatii, pentru ca, explica el, are oroare de ghisee, de acte si de stampile, iar birocratia ii creeaza un sentiment de panica. “Mi-ar placea sa devina o afacere mareata, dar in acelasi timp mi-e teama ca daca se intra pe partea asta se schimba lucrurile si nu voi mai avea linistea si placerea sa lucrez”.
Are doua vitralii la Manastirea Plumbuita – Sfintii Petru si Pavel in pridvorul bisericii – si inca o lucrare la Biserica Dichiu, dar majoritatea vitraliilor aflate in lucru in atelier reprezinta comenzi de la persoane particulare. “Daca esti serios si te tii de treaba, nu se poate sa nu vina clientii”, este constatarea lui Bogdan. De altfel, in acest domeniu, conform fratilor  Divrician, nu ai nevoie de publicitate; o lucrare o atrage pe urmatoarea. “Nu este ca la magazin – explica Bogdan – la noi vine omul deja incantat, a vazut ceea ce faci si are incredere”.

Nu clientul e de vina pentru kitsch
In sticla si metal, Daniel Divrician a lucrat pana in prezent tot ceea ce inseamna decoratiuni interioare, de la statuete la feronerie si panouri decorative pentru case de moda, holuri de banci si intreprinderi. Are la activ numeroase tabere de creatie – “nu sunt eu primul in topul artistilor plastici din Bucuresti, dar nici ultimul”, declara el – si in urma cu cativa ani, impreuna cu un grup de colegi, a realizat Monumentul Eroilor de la Mangalia.
In ceea ce ii priveste pe clientii vitraliilor sale, spune ca in general acestia sunt oameni avizati. “Cultura vizualului ti-o mai faci si umbland prin lume; acum romanii care au bani merg la Paris, la Viena, vad ceva si ma intreaba daca acel lucru se poate face. Se poate face; important este sa-ti functioneze creativitatea si materialele sa fie de calitate”, este de parere Daniel Divrician.
Daca un vitraliu iese obiect de arta sau kitsch, nu depinde de acela care il comanda, ci doar de acela care il realizeaza, mai spune el. “Atunci cand esti un artist profesionist, ti se da o tema si o paleta coloristica si rezultatul nu depinde decat de tine. Pe de alta parte, un om vine la mine pentru ca a vazut o lucrare de-a mea si i-a placut, vine stiind ca o sa-i fac ceva de aceeasi factura”.