Cu tarnacopul si lopata

Uimesc in acest episod sinceritatea si franchetea marturisirii, ineditul viziunii asupra anilor de trecere la comunism, plasticitatea cu care autorul isi descrie propria conditie in contextul realitatilor universitare postbelice de la “Babes-Bolyai” si in acelasi timp detasarea suverana pe care o emana confesiunea. (Marcela Gheorghiu)

In august 1944, prin satul unde ma ascunsesem de bombardamente, au trecut grupuri de soldati romani. Intrand in vorba cu unii, mi-au povestit cum efectivele lor fusesera retrase de pe frontul din Moldova si aduse pana aici, dar nu stiau pentru ce. Indreptatirea tactica a iesit curand la lumina. In dimineata de 24, tata a sosit cu o brisca pentru a ne lua acasa pe mine si pe amicul meu. La intoarcerea in oras am citit intr-un ziar proaspat declaratia regelui Mihai din precedenta seara, despre intoarcerea armelor, precum si componenta noului guvern, cu  ministri fara portofoliu, reprezentand  cele patru partide, coalizate pentru moment, Maniu, Bratianu, Titel Petrescu, Patrascanu. Brasovul era inconjurat de trupele romane, dar in oras mai erau stapane unitatile germane. Au urmat zile agitate, se zvonea despre liste cu evreii pe cale de a fi arestati, bagajele ne erau pregatite pentru fuga in munti. Pana la urma, tratativele au dus la parasirea orasului de catre soldatii nemti, impreuna cu capeteniile naziste, iar in localitate au patruns romanii; abia ulterior aveau sa-si faca aparitia rusii, mai exact niste motociclisti cu infatisare asiatica, tancurile ocolind, in avansul lor spre vest, orasul. Cu primul sovietic intalnit am si schimbat un leu cu o rubla – o am pana azi. Mai e nevoie sa argumentez, dupa viata continuu primejduita, dupa frica acumulata in suflet, gratitudinea resimtita fata de rege, armata romana si sovietici? Ma mira mirarea unora, de alta conditie, in fata acestei reactii; dar nu-i inteleg nici pe unii impricinati care fac uitata, parca vinovati, bucuria lor fireasca de atunci.
Reasezati in drepturi, trebuia sa-i ajungem din urma pe fostii nostri colegi de scoala. Stanjenit, nu mi-am ridicat nemeritatul certificat de lacatus, acum legalizat, ci m-am inscris la Liceul “Ioan Mesota”, sustinand, din toamna pana in vara anului 1945, pe rand, toate examenele claselor I-VI de liceu, memorand zeci de manuale si, dupa sustinere, uitandu-le pe loc. Ultimele doua clase le-am parcurs alaturi de ceilalti, la sectia umanista. Nu excelam in nimic si mare mi-a fost uimirea cand, la bacalaureatul din 1947, am obtinut locul intai pe liceu.
Intre timp s-au intamplat insa multe. Familia paterna a reintrat in posesia casei de unde fusese evacuata (si care, curand, va fi nationalizata), tata si cu mine ocupam un apartament de doua camere, cu baie si bucatarie. Bunicul a instalat in garajul de la subsol o masina tipografica, dar nu se pricepea si a dat in curand faliment. Tatal meu a patit acelasi lucru cu un mic magazin de articole de gospodarie, dupa care s-a angajat functionar public in domenii de care habar n-avea, de pilda achizitionarea de animale din satele de primprejurul orasului. In 1946, mama a revenit de la Londra cu noul ei sot, amandurora li se propusese cetatenia britanica in temeiul anilor si a muncilor prestate in Anglia, dar ei voiau cu tot dinadinsul sa participe la edificarea noii societati; s-au stabilit la Cluj, iar dupa trei ani aveau sa-si plateasca scump naivitatea.
Multi eram naivi pe vremea aceea, inclusiv tata si eu. Dupa o indelungata, surda apasare, ne daruiam unei utopii, dispusi sa trecem cu vederea gravele distorsiuni din realitate. Eu nu aveam inca drept de vot, dar unii dintre apropiatii mei au colindat sectiile electorale cu diferite buletine de identitate, realizand, adica, masluirea alegerilor din 1946, dar nu ne simteam vinovati (chiar si asa, din cinci deputati brasoveni doi au fost alesi pe listele PNt). Participam la mitingurile unde se infruntau grupuri scandand “regele poporului” si “regele si patria”. Chiar si liceul s-a politizat, elevii si profesorii erau, majoritar, regalisti, adepti ai partidelor istorice, minoritatea resimtea insa victoria apropiata, permitandu-si insolente. In mine se infruntau temperamentul concesiv si convingerile radicale. Bunicul ma urmarea sceptic, imi cerea brosuri pentru a se dumiri si isi marturisea indoiala ca din tanara slujnica pe care incercam s-o educ (aveam sa aflu ca s-a culcat cu prietenul meu cel mai bun, cel din Stupini) voi forja un intelectual. Dar, liberal din fire, imi trecea cu vederea, amuzat, maximalismele verbale, convins probabil de trezirea mea iminenta la o realitate neconforma cu iluziile.
Dupa bacalaureat, la 19 ani, am parasit Brasovul. Legat de limba materna, poate si prin angajarea mamei ca ziarista la publicatii maghiare, am ales Facultatea de Filologie a Universitatii “Bolyai”, sectia maghiara-franceza (ani de zile visasem sa ajung student la Paris). Am ajuns la Cluj la un an dupa infruntarile dintre muncitorii Uzinei “HerbA!k” si studentii Universitatii “Babes”, declansate si manipulate de catre autoritati. Nu tin minte sa fi resimtit ecourile acestor conflicte etnic-politice. La facultate se facea si carte, desi colegii mei erau preocupati sa-si configureze o identitate mai cuprinzatoare decat invatatura. Cei mai multi erau unguri catolici ori protestanti, fara vizibile nostalgii dupa regimul horthyst (care ii mobilizase pe cei de varsta corespunzatoare in armata sau in detasamente ajutatoare); dimpotriva, ei pareau dornici sa se elibereze de prejudecati si sa se asocieze noilor comandamente pretinse. Promovau idei “de stanga”: cei de la tara – de sorginte poporanista, traditie inradacinata in cultura maghiara, cei de obarsie urbana –  idei de natura social-democrata sau comunista. La verificarile politice din 1949 si de dupa, aveau sa le fie puse in carca, lor sau parintilor lor, antecedente presupus impardonabile; exclusi din partidul ajuns conducator si de la locurile lor de munca, unii au facut ani grei de puscarie.
Pana una-alta, situatia parea idilica, in plina efervescenta. Cursurile la filologie, psihologie, filosofie erau variate ca orientare, inca neinchistate. In camine se purtau dispute aprinse, fosti credinciosi ferventi sustineau ateismul cu similara ardoare, circulau din mana in mana carti vechi incitante. In compensatie, dupa doi ani consecutivi de seceta, induram foamea; cantina ne oferea invariabil, la mesele de pranz si seara, ajutoarele Crucii Rosii daneze: fulgi de ovaz si pasta sarata de peste. La piata nu gaseam decat calupuri de mamaliga rece, din care rontaiam toata ziua; era un regal daca cineva obtinea cativa cartofi si-i prajea, cu un strop de ulei. Dispozitia era tonica, cel putin in mediul pe care-l frecventam, cu multi carturari de marca. Era si varsta la care ne solicita amorul, relatiile se faceau si se desfaceau cu repeziciune; personal n-am avut parte decat de o legatura de cateva luni, dar cu o mare incarcatura erotica, intelectuala, biografica – fata trecuse, la Auschwitz, prin experiente atroce, traumatizante.
Nu reusesc sa-mi amintesc detalii cu privire la reforma invatamantului din 1848, care a barat competitia spirituala, punand peste ea lespedea unui searbad dogmatism univoc. tin in schimb minte, din aceeasi vara, “brigazile de munca patriotica”. Studentii erau trimisi pe cele trei santiere fara sa li se ceara acordul, dar nu carteau, unii pareau chiar atrasi de munca fizica. Grupul in care am fost eu repartizat a ajuns pe santierul Bumbesti-Livezeni, la Poarta Alba. Lucrand cu tarnacopul si lopata, punand umarul la construirea caii ferate din defileul minier, un peisaj aspru, presarat de viaducte si tuneluri, nu incercam sentimentul inutilitatii sau al deriziunii. Serile le petreceam la foc de tabara, ne ospatam cu ce aveam, cantam, discutam, eram indoctrinati. Se purta mitologia edificarilor eroice. Mi-e greu sa spun cati isi ascundeau scepticismul ori scarba sub aparenta daruirii dezinteresate. Eu eram entuziast. 

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar