Cugetari de album

Poetul a descoperit ca murim cu totii, fara scapare. Ne uimeste aceasta revelatie a sa, noi credeam ca ne este dat sa traim la nesfarsit.

Criticii literari ii ironizeaza de peste o suta de ani pe poetii care versifica solemn cugetari banale. De altfel, cuvantul insusi “cugetare”, chiar neinsotit de un adjectiv, a ajuns sa aiba un sens ironic. Si totusi, iubitorii de filosofare ieftina nu se descurajeaza.
Cel mai recent reprezentant al lor, Victor Petru Vulcan, autorul volumului de versuri Trubadur prin tunelul timpului (localitate nementionata, Ed. H.P., 2006), este patruns de importanta adevarurilor pe care le declama pe un ton sententios-tenebros, desi adevarurile in cauza nu sunt decat niste truisme, din categoria “amorul e un lucru foarte mare”:
“Purtati fiind efemer/ De-un val in van ce piere,/ Ne zbatem existenta/ In vis, dor si durere.// Si dupa noi ramane/ Din tot ce-am fost candva/ O mana doar de oase/ si anonima, tigva.”
Victor Petru Vulcan a descoperit, asadar, ca, dupa o viata de zbucium, murim cu totii, fara scapare. Ne uimeste aceasta revelatie a sa, noi credeam ca ne este dat sa traim la nesfarsit.
Bineinteles ca despre caracterul efemer al existentei si despre inevitabilitatea mortii se poate scrie de ori cate ori, dar numai daca stravechea tema este regandita pe cont propriu. Sau daca macar constatarile facute de predecesori sunt reformulate. Decat sa spuna, ca atatia altii inaintea lui, ca din noi nu ramane decat o mana de oase, era preferabil ca autorul sa se inspire din limbajul argotic de azi si sa deplanga faptul ca o mierlim, ca dam coltul, ca ne facem pardesiu de scanduri. Orice era mai interesant decat sa repete, si inca pe un ton sententios, niste formule uzate.
Se remarca, la Victor Petru Vulcan, incapacitatea de a se situa in timpul sau, de a vorbi cu adevarat despre sine, de a fi el insusi. Prin el vorbeste “o straina gura”. Autenticitatea emotiilor sale este nula:
“Ma-ntorc si azi la tine/ Cuprins de un nestins dor./ Vei crede iar, iubito,/ In soapte de amor?”
La un concurs “Cine este autorul?”, nimeni n-ar ghici cui apartin versurile citate.
Se mai remarca, apoi, o anumita grandomanie, care face versurile neconvingatoare:
“In infinitul cosmic/ Prin lumea lui astrala/ Ma simt proscris pe Terra/ De-o vina ancestrala.”
Autorul crede ca autoritati cosmice supreme s-au interesat de soarta lui si l-au pedepsit pentru o vina ancestrala. N-ar fi exclus ca aceste lamentatii sa-i fi fost provocate de un politist de la circulatie care l-a amendat pentru depasirea vitezei legale.