Cui ce-i trebuie: reteta babeasca de succes

Indiscutabil, luna octombrie 2008 va ramane in istoria teatrului – romanesc, tot atat cat si mondial – drept luna festivalurilor de teatru. Pentru ca, daca noi, aici, intre Carpati, Dunare si Pontul Euxin (acum imi dau seama ca aceasta expresie, consacrata drept profund nationala, sterge dintr-un condei o portiune maricica din teritoriul la fel de national), am avut de ales, in acest interval, intre mai mult de zece reuniuni teatrale ce s-au desfasurat (aproape) concomitent, apoi nici altii n-au dus-o mult mai rau. Chiar daca ocupa un singur oras, nu o tara intreaga, evenimente precum Festivalul International de la Dublin sau Festivalul International de la Sarajevo sunt – totusi… – suficient de marcante pentru a nu le lasa oamenilor scenei, din zona si chiar din afara ei, indiferent ca sunt practicieni ori teoreticieni, prea mult timp sa respire.

Intrebarea este cum se simt, intru acestea, oamenii din fata scenei.Spectatorii. Fiindca, in principiu, festivalurile pentru ei se fac. Lor se gandesc organizatorii sa le bucure sufletul si sa le insenineze viata – ori, cel putin, asa declara – programand cate trei-patru (sau chiar cinci-sase) reprezentatii pe zi, uneori in sali aflate la distanta buna una de alta. Dar, atat cat am putut sa observ din propria experienta de mergator pe la festivaluri, publicul adevarat, adica spectatorii platitori de bilet, se inghesuie, in orice tara si la orice manifestare de gen, exclusiv la spectacolele renumite – renumele facandu-i-l unei montari in primul rand distributia, apoi teatrul producator, apoi autorul piesei si, in fine, regizorul. Oricat isi dau silinta gazdele (si oricat au de pierdut, cateodata, oaspetii – prin absenta), experimentele stilistice, inovatiile la nivelul expresiei, revolutiile estetice de laborator nu aduc in sali, cu nesemnificative exceptii, decat public specializat, adica tot pe oamenii de teatru. Desigur, concluzia nu este ca festivalurile ar trebui sa ruleze la nesfarsit aceleasi nume si titluri – cum se intampla, de fapt, cu majoritatea festivalurilor romanesti (desi pe motiv nu atat de notorietate, cat de comoditate). Concluzia este ca directorii artistici ai festivalurilor ar trebui sa (incerce sa) cunoasca mai bine publicul caruia i se adreseaza evenimentul girat de ei si, ca sa zic asa, sa-l ia cu binisorul, administrandu-i noutatea in doze – dar mai ales in forme – digerabile si rezervand cunoscatorilor surprizele absolute. In felul acesta, ar iesi in castig toata lumea. E drept, in primul rand artistii direct implicati, care nu ar mai avea de infruntat privelistea scaunelor goale. Nici la inceputul si nici – mult mai rau! – la sfarsitul reprezentatiei.