Culoarea impietrita

Pentru Bogdan Pietris, acum cateva zile, pensula a incremenit pe paleta, intamplator sau nu, pe-o pata de albastru ceruleum, fluidizata pana la imaterialitatea transparentelor angelice. Precum irisul usor ostenit al ochilor sai mangaind oglinda lagunelor deltaice, de care era atat de indragostit. Cu putine luni in urma, la Galeria “Orizont”, tablourile lui savarseau, ca de obicei, jubilantul ritual al seductiei vizuale, cu care isi rasfata deopotriva admiratorii si pizmasii. Nimeni nu si-a inchipuit, atunci, ca evenimentul urma sa fie cel de pe urma.
Nu m-am incumetat sa-l comentez de prea multe ori. Ma intriga, marturisesc, aura lui de print al culorii, blagoslovit de cascada lingusitorilor de ocazie, deloc putini, care ii mobilau pana la sufocare viata, impingandu-l spre desfatatoarele oaze ale multumirii de sine, dar si macinandu-l perfid – ca picatura chinezeasca – pe dinauntru. Avea si un soi de candoare adolescentina, drapata in elegante si invariabil sobre accesorii vestimentare, care ii confereau un aer de mister si sarm nobiliar. Era primitor, generos si deschis cu toata lumea. In zambetul lui cvasipermanent si vag complice isi aflau adapost si bunii si raii, si tinerii si varstnicii, si maestrii si neofitii….
Succesul nu l-a ocolit. Din prinosul lui si-a nutrit legendara boerie boema – singura maladie de care parea sa sufere incurabil si adevarat. Il asociam, in forul meu launtric, nu fara admiratie, lui Pasadia, faimosul personaj-craidon din nuvela lui Mateiu Caragiale Craii de Curtea veche, din stirpea caruia imi placea sa cred ca se trage, motivandu-i astfel alura aristocratica si putin desueta.
In particular insa, relatiile noastre au avut, ori de cate ori a fost nevoie, incarcatura ideatica si profesionala de care avea nevoie si pe care a pretuit-o intotdeauna cum se cuvine. In primavara trecuta, convenisem amandoi, intr-un fugitiv tete-a-tete, sa pregatim un album monografic si o expozitie reprezentativa spre finele anului viitor, ce urmau sa-i consacre autoritatea si prestigiul profesional in universul artei noastre contemporane. Port, iata, povara nobila a mostenirii unei promisiuni! Pentru Bogdan Pietris, cortina dainuirii lui pamantene a cazut. Prea nedrept si mult prea repede. Pentru pictura sa insa, drumul in timp si in constiinta sensibila a semenilor abia a inceput!
Arta sa o merita cu prisosinta, chiar daca ea s-a implinit sub imboldul unei tendinte estetice clasificate, de mult, de exegetii in materie, drept epuizata. Faptul ca el (si altii asemenea lui!) a indraznit sa resusciteze filonul savorilor plastice impresioniste poate parea multora ridicol si hazardat, intr-un timp al tendintelor negatoare si experimentaliste extreme. Nu s-a sfiit sa imbrace armura hidalgo-ului donquijotesc pentru a infrunta delirul decadent al gustului si optiunilor artistice (pe care le socotea eretice si teribiliste) a contemporanilor sai de oriunde.
Pentru ca el a crezut cu nezdruncinare in virtutile mereu invingatoare ale marii picturi de savalet – culoarea, compozitia si desenul. Toate, inca departe de a-si fi epuizat aspiratiile spre perfectiune, iar la scara experientelor individuale cu apetenta pentru performanta desavarsita si virtuozitate, ce pare sa nu cunoasca limite. Bogdan Pietris a fost format in acest cult al desavarsirii perpetue. El a insuflat si celor ce i-au fost in preajma nevoia imperioasa si profund umana de a trai in armonie si frumusete. Opera lui in ansamblu, dar si conduita lui artistica, vocatia pedagogica pe care si-a exersat-o uneori cu temeinice foloase sunt o pledoarie pentru adevarul si rectitudinea unor astfel de crezuri, estetice si artistice, carora li s-a daruit cu o fervoare mistuitoare.
Nu i-a pasat niciodata de stridenta contondenta a vocilor care il judecau fara mila, dar si fara obiectivitate. Tocmai in aceasta detasare senioriala s-au aflat, imi place sa cred, resursele lui de supravietuire in aceasta jungla contemporana a “vocilor” si expresiilor artistice.
A stiut sa nu cada prada frivolitatii si nici prolificitatii autopastisante. Desi s-a impus prin stil! Stapan pe mijloacele plastice solid insusite si flexibil decantate de-a lungul unei prodigioase cariere, Bogdan Pietris a explorat germenii innoirii artei sale in chiar substanta traditiei impresioniste, in descendenta careia el s-a aflat.
Calitatile de colorist sensibil si virtuoz, libertatea si precizia delimitarii si modelarii formei direct in culoare, sintetismul rafinat al compozitiei, vibratia poetica a imaginii si mesajului plastic, intotdeauna cordiala si inteligibila, puse in slujba unui discurs limpede si recognoscibil, iata pe scurt esafodajul de atribute pe care artistul, abia plecat dintre noi, si-a arhitecturat opera.
Mereu senin si constient de valorile pe care le-a slujit cu ardoare, Bogdan Pietris s-a grabit, iata, sa intre direct in istoria picturii romanesti dintotdeauna ca o punte vie intre doi versanti ai aceluiasi ideal si univers spiritual. Numai ca, pentru moment, culorile lui au impietrit putin pe paleta.