Culoarul mortii

Cu acest al doilea film, Frank Darabont defineste deja o maniera.

Ambele filme semnate pana in prezent de regizorul-scenarist (“The Shawshank Redemption”/Inchisoarea ingerilor si “The Green Mile” in chestiune) sunt inspirate de proza lui Stephen King, ceea ce inseamna o baza foarte solida la nivel de scenariu: poveste care starneste interesul, naratiune impecabila, personaje puternice, detalii bine dozate pentru asigurarea autenticitatii, un stop de umor, o latura misterios-fantastica si portia inevitabila de sentimentalism, menit sa induioseze firile mai sensibile.

Actiunea plasata inauntrul zidurilor inchisorii are, si intr-un caz si-n celalalt, dimensiuni monumentale si un ritm masurat cu pasi de gigant – ceea ce duce inevitabil la lungimi din acelasi ordin de marime (in jur de 180 de minute de proiectie, care nu sunt intotdeauna sustinute de un continut pe masura).

“The Green Mile” ma duce intr-un fel cu gandul la portretele presedintilor americani sculptate in muntele Rushmore: impresionante, coplesitoare, dovezi ale unor eforturi si vointe iesite din comun, dar parca prea evidente in simbolismul lor, prea lipsite de subtilitate, prea de tot pentru gustul meu personal.

Probabil aceasta comparatie mentala e indusa si de prezenta personajului – secundar in forma, dar esential in fond – pentru care actorul Michael Clarke Duncan a fost nominalizat la Oscar: John Coffey, un urias negru inspaimantator la vedere, dar care se dovedeste a fi o adevarata intruchipare a binelui, trimis pe Pamant pentru a lua asupra lui toate faradelegile semenilor, a darui viata, a cadea victima rasismului, intolerantei si prejudecatilor, a fi ucis pentru o vina de care nu e vinovat etc. etc. etc. – destul de transparent, de altfel.

Premisa story-ului e incitanta: in timpul marii crize din anii ’30, in corpul de cladire unde-si asteapta executia cativa condamnati dintr-un penitenciar sudist, este adus Coffey, acuzat, judecat si condamnat fara vreo o urma de indoiala pentru o crima oribila.

In mica societate alcatuita din detinuti, gardieni si administratia inchisorii, sosirea lui va tulbura rutina ritmata de succesiunea sinistrelor executii prin electrocutare – fiindca masivul si blajinul negru poseda puteri supranaturale.

Pe scurt, e capabil de miracole in sensul literal al cuvantului, ceea ce isca serioase probleme de constiinta pazitorilor sai.

Din pacate, acest foarte ingenios mod de a pune problema binelui si a raului nu e sustinut de un deznodamant pe masura, pe parcurs renuntandu-se la orice umbra de ambiguitate, la orice posibila sursa de reflectie, la orice sugestie care sa dea putintel de gandit spectatorilor.

Lucrurile sunt explicitate atat de amanuntit si de exact, incat nu mai incape loc pentru speculatii sau interpretari personale, iar ultimele 15 minute sunt de-a dreptul enervante in insistenta de a ne lamuri ce-a vrut sa spuna autorul.

Rezultatul este ca tensiunea acumulata pe parcursul vizionarii se disipeaza in acest ultim sfert de ora, iar epilogul strica tot farmecul (fenomen pe care l-am mai intalnit de pilda la “Lista lui Schindler” sau “Titanic”).

“The Green Mile”. SUA, 1999. R: Frank Darabont. Cu: Tom Hanks, Michael Clarke Duncan, David Morse, Doug Hutchison.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar