Cultura 13-15/ de Tudor Călin Zarojanu

Mimetismul este la mare preț. Chiar dacă modelul lui arhetipal s-a dovedit a fi fals: cameleonul nu încearcă să se camufleze, copiind mediul înconjurător, ci își schimbă culoarea în funcție de stările sale emoționale.

La mijloc de ianuarie, capitala României ne-a oferit o probă de dublu mimetism: mondial și bucureștean. Protestatarii ieșiți în stradă să huiduie, să strige “lozinci antiguvernamentale și antiprezidențiale” (vă mai amintiți formula?), să arunce cu pietre și să dea foc – după caz – văzuseră nu de mult la televizor că așa ceva se-ntâmplă și la case mult mai mari, din Europa și din restul lumii. Cuvântul-cheie “Occupy” nu și-a făcut apariția, nu pentru că românii n-ar fi tari la engleză, ci probabil pentru că nu le era clar ce-ar urma să facă DUPĂ ce ocupă ceva. Că se mai duce omul acasă, se mai odihnește, mai pregătește o pancartă, o caricatură, un cocteil Molotov, ceva.

Al doilea reper de copy-paste a fost dat de epicentrul ales, legendara Piață a Universității. Suprapunere alimentată de o stranie coincidență – să-i spunem totuși sincronicitate? – prin care vârful de sarcină s-a înregistrat în 13-15, precum în acel de neuitat iunie mineresc. Numai că nici comparația cu decembrie 1989, nici cea cu Golaniada nu stă în picioare. În primul caz nu se poate compara acțiunea autorității, în al doilea nu se poate compara acțiunea protestatarilor. Zona liberă de neocomunism a fost ferită de inserția politicului, liderii opoziției evitau să treacă pe-acolo și oricum n-ar fi fost lăsați să vorbească din balcon; în același timp, vreme de 50 de zile (!) nu s-a înregistrat niciun act de violență comis de vreun manifestant, deși jobul de provocator fusese inventat deja și experimentat atât în 28-29 ianuarie, cât și în 18-19 februarie.

Dar ce-are sula (-n coaste) cu cultura? Are, la greu. În decembrie 1989 mulți intelectuali s-au aflat în stradă înainte de căderea lui Ceaușescu (după – nu se pune), și-au riscat viața, unii au fost răniți, arestați, bătuți. În timpul mitingului-maraton din Piața Universității, majoritatea intelectualilor de vârf și-au spus părerea – din balcon sau în scris. Ceea ce definește evenimentele din ianuarie 2012 este tăcerea elitelor. De parcă nu le-ar interesa. De parcă nu le-ar privi. Și când spun elite, mă gândesc inclusiv și mai ales la cele profesionale. Cuiul lui Pepelea, scânteia care a aprins pulberea a fost un proiect de Lege a Sănătății – or, nu știu dacă ați băgat de seamă, doar doi-trei medici de vârf au avut de spus ceva. De o parte sau de cealaltă, nu contează, pro sau contra. Sigur, putem ușor bănui motivul: n-au citit textul. Ceea ce e însă o circumstanță agravantă, nu atenuantă!

Oricum, scânteia a fost foarte repede uitată și protestele au devenit unele de fond, regăsind astfel modelul “Occupy”, în ambele dimensiuni: 1. nu e bine așa; 2. nu propunem nicio alternativă. Cum în Occident s-a strigat “Moarte capitalismului!”, iar la noi nostalgia “Epocii de Aur” era oricum puternică, se poate subînțelege că nici românii nu mai vor capitalism. Dar ce? Aici, tăcerea elitelor, a oamenilor de cultură, devine extrem de gravă, pentru că oamenii din stradă, majoritatea sincer disperați, au nevoie de informații corecte, de explicații inteligente și nepartizane. Elitele românești au lăsat dezbaterea – atât cât se poate vorbi despre o dezbatere – pe seama politicienilor și a galeriilor ultras. În condițiile astea nu mai avem niciun drept ca, peste o lună sau un an, să ne văităm ce s-a ales de țara asta.