Cultura de criză/ de Adrian Alui Gheorghe

E
criză, monșer! Mondială! Că dacă era o criză mai așa, locală, cel
mult balcanică, mai mergea…! Dar așa? E criză mondială. Ne uităm
urît la bucata de pîine care s-a subțiat de parcă ar vrea să ne
strepezească dinții, să ne muște de limbă. Nu mai cumpărăm și nu
mai citim cărți, că nu de asta ne arde nouă acum, că e criză. Nu
mai mergem la teatru, că e, slavă Domnului!,
criză. Expozițiile de pictură ar trebui
închise imediat pentru că jignesc statutul românului aflat în plină
criză. Să mai lăsăm deoparte editarea de dicționare, de
enciclopedii, de cărți ale autorilor contemporani, mai bine să
facem “festivalul berii”, ca să mai petrecem un pic, să uităm pe
moment de criză, să ne destresăm, să ne relaxăm, să socializăm, să
avem un loc public în care, suflînd în vînt spuma de pe gulerul
halbei, să putem vorbi, musai filosofic, despre
criză.
Cum a venit ea, cum am simțit-o intrînd în
casă, în familie, în cuget!
Dar o criză, mai ales dacă e mondială, te
pune în rînd cu lumea, în ultimă instanță. Adică nu mai ești un
tilică oarecare din Carpați, ești ditamai cetățeanul lumii,
umăr la umăr cu americanul, cu neamțul, cu portughezul sau cu
grecul, ești “cetățeanul lumii în criză”: îți pui masca suferinței
peste grimasa de satisfacție că toate caprele din lume trag să
moară. Behăitul lor final e o muzică destul de
agreabilă.
Bine, criza americanului e una americănească,
adică se petrece cam pe aceiași dolari din vremuri normale, numai
că scad puțin consumurile.
Criza francezului e una franțuzească, adică
cetățenii mai scad unu, două feluri de brînză de la masă, iar din
vinul de Beaujolais ascund cîteva butelci, pentru mai
tîrziu.
Criza grecului e una grecească, adică
turismul e tot turism, cetățenii lumii se înghesuie să vadă măslina
rumenindu-se la fața locului și pe Afrodita născîndu-se din spuma
șamponizată a mării ca să poată face o poză braț la
braț.
Numai criza românului e mondială. Adică
totală. Este incoloră, inodoră, insipidă. Ca fatalitatea.
Guvernanții nu-și mai văd capul de treburi “de cînd cu criza”, în
condițiile în care nu mai sînt bani pentru nimic. Dondăne ca
nebunii în fața nației invocînd criza, pe care și-o trec unul
altuia, o molfăie ca pe anafură.
E criză și nu mai facem drumuri! De parcă
pînă la criză ar fi făcut cineva cu adevărat drumuri, de la
cuceritorii romani încoace…!
E criză și nu mai investim în sănătate! De
parcă pînă la criză ar fi interesat pe cineva starea de sănătate a
populației, una care se străduiește să intre în Cartea Recordurilor
ca sută la sută bolnavă.
E criză și nu mai investim în cultură! De
parcă pînă la criză i-ar fi păsat cuiva de mersul treburilor
culturale în România…! Cultura nici nu trebuie plătită
artiștilor, că ea curge ca apa din izvor din capetele și din
sensibilitatea indivizilor care nu au găsit ceva mai bun de făcut
pe lumea asta. Că doar artiștii nu sapă după operele lor, nu taie
butuci, nu își frîng oasele…! Nu, ei păcălesc realitatea,
inventează tot felul de tertipuri ca să acrediteze ideea că din
mizeria cotidiană ar fi o cale de evadare în absolut! Dar cine îi
crede? Românul majoritar, care a participat la viața lui la
festivitatea de încoronare a atîtor regi ai manelelor, știe prea
bine că arta e un moft iar artiștii sînt niște moftangii. E criză
și în vreme de criză nu avem nevoie să problematizăm, să ne
fracturăm creierul și să ne detonăm sinapsele cu idei, ci trebuie
să fim foooooarte relaxați.
E criză și nu mai investim în educație! De
parcă degradarea cu program, pînă la colaps, a sistemului
educațional românesc ar fi fost o mare realizare de dinaintea
crizei.
Sîntem maeștrii crizei. Ah, dacă ne-ar da
nouă omenirea să organizăm o criză planetară, una după toate
regulile noastre: cu mititei, cu bere, cu grătare, cu discursuri,
cu manele, cu dansuri țigănești, cu dansuri populare, cu bancuri cu
un Bulă care face șotii “de criză”…!
Sub spectrul amenințător al crizei totul este
permis.
Hoția. Păi nu trebuie să trăim? Că doar n-o
să dăm la cap…!
Mitocănia. Păi să ne mai controlăm și
esteticul comportamental pe vremurile
astea…!?
Minciuna. Păi cum să ne strecurăm altfel prin
istoria asta care se zburlește la noi, dacă nu ne mințim unul pe
altul și fiecare pe sine?
Curvăsăria. Sîntem imorali din cauza
condițiilor, la alte vremuri am fi altfel. Sîntem creștini, dar
numai pînă la poarta bisericii.
Avem principii, dar la beție și în vreme de
criză nu e condamnabil să le încalci…!
Românul e născut poet, conform unei teorii pe
care tot el a inventat-o despre sine. Dacă e așa, atunci în timpul
crizei devine, firesc, poetul crizei. De asta, se pare că de două
mii de ani, de cînd ține criza asta în spațiul danubiano-pontic,
românul nu a făcut drumuri concrete, pe pămînt, care să te ducă în
bune condiții dintr-o localitate în alta, dar e capabil să-ți
vorbească despre transcenderea în spații virtuale nesfîrșite, acolo
unde e “tinerețea fără bătrînețe”. Iar calul lui Făt-Frumos, ca
mijloc de locomoție spre absolut, nu te hurducă – nici nu ar avea
cum, de altfel, pentru că te duce, la cele două viteze pe care le
are, “ca vîntul” și “ca gîndul”. Sărind peste gropi,
adică.
Criza mondială e, în esență și prin efectele
pe care le produce, un fel de al treilea (al patrulea, al
cincilea…) război mondial. Și aici se fac strategii, planuri, se
deschid fronturi, se produc bombardamente informaționale, se numără
victimele.
Vai de cei care nu învață nimic din perioada
crizei…!
Numai că noi, românii, bieții, învățăm, din
cîte am văzut după reacțiile individuale și colective, după cele
oficiale și după cele neoficiale. Adică criza ne face să măsurăm de
două ori înainte de a tăia prost o dată.