Cultura romana la ceasul recapitularilor

La inceputul acestui an, in Cotidianul a fost realizata o ancheta despre providentialii culturii romane. Ancheta, binevenita ca initiativa, a vadit, pe de o parte, o vesnica inhibitie a culturii autohtone (autodistructiv intitulata adesea ca fiind minora – dar deja ne-am saturat de astfel de catalogari) ori, dimpotriva, ravna unui confuz complex de superioritate, de altfel firesc si nu neaparat reprobabil.

Recapituland, sintetizand, revizuind, recuperand, ajungem, la urma urmei, sa ne intelegem mai bine pe noi insine. Nu a reiesit din respectiva ancheta vreun nou statut al culturii romane. Nu a reiesit ca aceasta ar fi devenit intre timp majora ori teribil de competitiva. Dar miza anchetei nici nu a fost asta, ci aceea de a detecta statutul unor personalitati catalizatoare ale culturii noastre pe o cale pe care literatura romana, in speta, sa fie mai bine calibrata si pusa in cadru european si universal, mai adecvat reprezentata la nivel ideatic, continutistic, dar si ca imagine. De fapt la imagine suntem deosebit de sensibili noi, romanii, fie ca este vorba de politica, fie de cultura.

Ancheta din Cotidianul lansa formula de providentiali ai culturii romane, fara sa explice foarte exact ce sunt acestia (dar sensul putea fi, totusi, banuit, intrucat erau date destule repere). In raspunsul meu initial la aceasta ancheta, am facut o delimitare conceptuala intre providentialii culturii romane si genialii acesteia. Dat fiind ca a trebuit sa imi restrang raspunsul (in functie de un anumit numar de semne), am renuntat la delimitarea pe care o propusesem, dar am regasit-o totusi, succint, in preambulul anchetei, unde realizatorii acesteia au folosit-o intre alte puncte de pornire. O reiau, deci. Providentialii sunt cei care directioneaza strategic o cultura si izbutesc sa o integreze in circuitul national si international; genialii sunt cei care marcheaza strict ca valoare estetica o cultura. Eminescu, de pilda, caz emblematic si psihanalitic pentru noi, romanii, este atat providential, cat si genial. Caragiale, in schimb, este doar genial. In secolul XX, Nichita Stanescu este si el un genial, dar in nici un caz un providential. Titu Maiorescu este providential, dar nu genial (ce paradox!): nici nu avea de ce sa fie genial, atata timp cat a fost providential in strategia sa de a calauzi gustul poeziei romane intru Eminescu. Daca ar fi sa alegem intre providentiali si geniali, probabil ca multi dintre noi ar miza mai degraba pe geniali: chiar daca acestia nu sunt strategi si tacticieni, ei reprezinta cel mai sensibilizator o cultura, mai ales atunci cand aceasta este una mai putin cunoscuta ori chiar obscurizata din motive lingvistice.