Cultură și societate de consum/ de Alex Goldiș

Stă în caracterul paradoxal al culturii noastre ca cei mai importanți teoreticieni ai postmodernismului în literatură să devină în scurt timp “reacționari”, personalități refractare dispersiei actuale a sensurilor.

Dacă Alexandru Mușina și-a manifestat de la început îndoiala cu privire la aplicarea paradigmei postmoderne literaturii române (deși dădea, în “Budila-Express” una dintre operele cele mai simptomatice în această direcție), Mircea Cărtărescu sau Gheorghe Crăciun au pus, fiecare în manieră proprie, umărul la construirea noii paradigme. Primul milita direct (puțin imprudent) pentru impunerea ei drept vârstă creatoare inedită, în absolută ruptură față de cultura șaizecistă. Deși poate recupera, conform relativismului postmodern, compartimente întregi ale literaturii române, de la pașoptiști și romantici până la o serie de interbelici, nereciclabilă pe de-a-ntregul rămâne pentru Cărtărescu generația literară imediat predecesoare, a “neomoderniștilor”.

Cu Gheorghe Crăciun lucrurile se petrec puțin diferit. El încearcă să acrediteze o nouă paradigmă culturală ocolind atât termenul-valiză de postmodernism, cât și disocierile sau excluderile generaționiste. Față de “Postmodernismul românesc”, “Aisbergul poeziei române” reprezintă o pledoarie mai convingătoare pentru o nouă paradigmă culturală tocmai pentru că încearcă să elaboreze un sistem și un limbaj propriu, independent de realitatea literară românească (și chiar fără a ține cont de câteva locuri comune ale teoriilor culturale occidentale din ultimele decenii). Opoziția reflexiv-tranzitiv eludează astfel atât discuțiile despre optzecism sau bătăliile canonice de la noi, cât și dezbaterea occidentală despre postmodernism. În același timp, însă, această opoziție înglobează și reorganizează superior, cu o prudență conceptuală sporită, toate trăsăturile plasate anterior sub umbrela conceptelor amintite mai sus. Prin tranzitivul opus reflexivului (categorii întemeiate pornind de la limbajul poetic, dar imediat generalizabile la nivelul a două atitudini culturale diferite) înțelegem mai ușor decât din antitezele cam supralicitate postmodernism-modernism, optzecism-șaizecism, noua sensibilitate a scriitorului actual (apropierea de real, de biografic, raportarea relaxată la paradigmele culturale anterioare, reticența față de o exacerbare a autoreflexivității etc.). De aceea, “Aisbergul poeziei moderne” nu e doar una dintre cărțile de căpătâi ale teoriei și criticii românești din ultimele decenii, ci și un volum numaidecât exportabil, de interes major și pentru alte culturi. Păcat însă că nu s-au făcut, din câte știu, demersurile necesare traducerii lui…

Mai există, însă, încă un argument pentru care Gheorghe Crăciun a evitat pe cât posibil termenul de “postmodernism”, argument ieșit la iveală nu atât din scrierile sale literare, cât mai ales din reflecțiile sale sociale. Carmen Mușat, prefațatoarea micului volum de eseuri “Viciile lumii postmoderne” (Editura Tracus Arte, București, 2011) are dreptate să observe amplitudinea “sistemului” lui Gheorghe Crăciun, deloc limitat la discursul despre literatură, însă exagerează comparându-l valoric cu un scriitor total și original precum Camil Petrescu. Fragmentele din “Viciile lumii postmoderne” – cuprinzând un serial cu același nume din “Observator cultural”, plus câteva însemnări dintr-un “Caiet bordo” care l-a însoțit pe prozator până în ultimele momente – cuprind reflecții în linia lui Walter Benjamin sau Baudrillard (citat și luat fățiș drept exemplu) cu privire la problemele majore ale consumerismului și ale societății spectacolului. Cartea își asumă încă de la început un “schizoidism cultural”, de vreme ce se vrea în același timp “un repertoar de concepte vicioase ale lumii de azi” și “o carte vie, fără repere bibliografice”. Și, într-adevăr, multe dintre judecățile amare asupra societății de azi pornesc de la observații și fapte cotidiene, de la staționarea pe un peron de metrou supraaglomerat până la odiseea achitării taxelor de Internet. Scriitorul are o putere ieșită din comun de a ridica mărunțișurile de zi cu zi la puterea exemplarului și a paradigmei. Din această cauză, reflecția lui depășește cu mult cadrul de referință contingent pentru a accede la noțiuni mari precum Istorie, Mentalitate, Religie, Politică (transcrise de multe ori chiar așa, cu majusculă). Într-un astfel de discurs, distanțele dintre diferite vârste sau etaje ale istoriei și ale culturii se șterg până într-atât, încât de la mitul biblic întemeietor până la tehnicitatea modernă nu pare să fie decât un pas: “După cum se știe, între confortul perpetuu și invariabil al Paradisului și Mărul Cunoașterii, Eva alege să-și înfigă dinții în acest fruct otrăvit. Acesta e gestul prin care – de-a lungul unei istorii devenite brusc posibile – începe procesul de tehnologizare a câmpului vieții, de instituire a unor narațiuni fondatoare cu rol de protecție retroactivă și de proiectare a transcendențelor noastre moral-estetice”. Detenta largă a referințelor îl face să înregistreze cu acuitate degradarea, din Antichitate până acum, a unor deprinderi și concepte centrale în discursul public actual. Dacă pentru vechii latini, de pildă, consumul însemna în principal o valoare negativă – “cheltuirea banilor, pierderea timpului, finalizarea unei stări, hrănirea, epuizarea, risipirea, distrugerea, moartea”, în zilele noastre el e conotat prin excelență pozitiv. Conceptul de marketing, viteza, diversitatea sunt supuse, în discursul lui Gheorghe Crăciun, unor deconstrucții dacă nu sistematice, măcar obsesive. Li se adaugă, pe o voce conservatoare surprinzătoare pentru un cititor atât de lipsit de prejudecăți al poeziei europene și americane contemporane, critica tuturor moravurilor și obiectelor cotidiene, de la “jeans-ii găuriți”, “părul țepos, zburlit sălbatic”, “accesoriile pentru urechi, gât, mâini și picioare” până la cele mai colorate gadget-uri sau inscripții de pe ziduri. Sintagma “God is a DJ”, pe care Crăciun n-o plasează la capitolul intertext (ea aparține trupei de muzică electronică Faithless), e privită, într-o glosă mai lungă, drept genialitate spontană – dar simptomatică pentru degradarea generală – a culturii de cartier.

Pentru a putea fi înțeleasă și corect valorizată, “Viciile lumii postmoderne” trebuie citită însă mai degrabă ca o meditație asupra limbajului (critic) decât ca o critică a postmodernismului în sine. Pornind de la reproșurile unui prieten, Gheorghe Crăciun propune chiar un nou tip de discurs, “apos”, “lichid”, fragmentar, menit să se muleze superior pe mizele unei societăți ea însăși vidată de unitate și sens. Cele mai reușite pasaje ale cărții cuprind, deloc întâmplător, o reflecție asupra ticurilor de limbaj ale contemporanilor: “Elementele de compunere au devenit cuvinte magice, ca și cum sensurile lumii noastre s-ar fi mutat în prefixe și proteze”, notează la un moment dat eseistul. Tot așa, predilecția pentru superlative (totul e mai nou “hiper”, “super”, “cool”) denotă un paroxism interior și un “hedonism” deloc de bun augur pentru o viață echilibrată și normală.

Din păcate, însă, discursul voit fluid al lui Gheorghe Crăciun lasă destule goluri în argumentație, nereușind să construiască o poziție critică credibilă. Frazarea se complace prea adesea în calambururi à la Baudrillard, dar mai șterse și mai căutate (sintagme precum “bulimia pluriparticipării”, “omul de sticlă al monitorului TV”, “postsingurătate”, “gustestetica, o metafizică sui generis” etc. împânzesc cartea), sau într-o diatribă nediferențiată la adresa a tot și a toate – exprimată într-o retorică aglutinantă: “Postmodernitatea atacă din toate direcțiile și-și bate joc de orice ideologie posibilă. Televizorul, strada, ziarele, revistele glossy, internetul, saloanele de frumusețe, stadioanele, magazinele, localurile și cluburile au devenit niște imense ecrane cu funcționare neîntreruptă pe care se desfășoară un mare spectacol narcisist de care românii n-au mai avut parte niciodată în istoria lor”.

O mai atentă ierarhizare a relelor și o mai bună dozare a argumentelor ar fi făcut mari servicii denunțului “antimodern” al lui Gheorghe Crăciun. Cartea nu problematizează relația complexă dintre postmodernitate și societatea de consum, preferând să pună toate relele celei de-a doua pe seama primeia. Aș fi fost curios să aflu, de la un teoretician atât de subtil în alte volume, dacă nu cumva “omul slab” și orizontalizat propus de cultura postmodernă, cu toate excesele lui de individualizare și de “diversificare”, nu e o formă de apărare împotriva uniformizării capitaliste mai degrabă decât un pact vinovat cu ea. În schimb, în “Viciile lumii postmoderne” Gheorghe Crăciun se dovedește a fi mai degrabă un observator ingenuu – dar în același timp sceptic – al consumerismului românesc incipient mai degrabă decât un analist extrem de lucid, capabil să-l explice și să-i claseze judicios ramificațiile culturale. Poate că de vină e, pe de o parte, copilăria pieței libere românești și pe de altă parte dispariția prematură aunui scriitor care ar fi fost capabil, sunt convins, de dezvoltări mult mai convingătoare.

Gheorghe Crăciun, Viciile lumii postmoderne, Editura Tracus Arte, București, 2011.