CULTURE CLUBBING / Clubul e un câmp de razboi

Intr-un club, care acum nu mai exista, am avut cel mai mare soc si cea mai amara victorie. Un agent local a anticipat armada de DJ straini care vor veni in România, si a luat sub contract doi DJ din New York. Exotici, ca, deh, erau negri si talentati pe platane (garantez!)… Cei doi si-au facut aparitia in club pentru o proba. Aveau doua pick-up-uri Technics 1210 direct-drive, doze Stanton si, dintr-o geanta foarte sic, se vedeau mai multe vinil-uri cu Foxy Brown si Notorious B.I.G. Am avut un fior rece, ca al vânatului care recunoaste o carabina cu repetitie.

Patroana clubului nu a fost de acord ca proba celor doi sa fie fara public, asa ca acestia au asteptat pâna ce clubul s-a umplut incet-incet. Eu mixam pe un dublu-deck CD Denon fara prea multe facilitati si nu as fi avut nici in alte conditii prea multe sperante. Am aruncat in lupta tot ce stiam incercând sa mor frumos. Trucul cu “puneti voi primii” nu a mers. Eram in ingrata pozitie in care le incalzeam sala. Mai intâi fetele, apoi si baietii lor veneau pe ring, dansau, era o atmosfera din ce in ce mai buna, pe masura ce eu aruncam toate hit-urile pe care le-as fi pus in mod normal intr-o seara intreaga. Vedeam masa la care asteptau sa le vina rândul si simteam ca presiunea devine din ce in ce mai mare. Zâmbeau tot timpul si parca numai dintii aceia albi se vedeau, nu multimea de pe ring, nici efectele luminoase. Eram convins ca fac misto de tehnicile mele. Ca sa nu mai vorbim de alegerea melodiilor, care clar era din alt film. De fapt, asta m-a si salvat. Când au urcat in sfârsit la pupitru, cred ca eram epuizat fizic si psihic. Cred ca din relaxarea lor ajunsesem eu la concluzia ca trebuie sa aiba “some skillz”. Nu m-am inselat. Dar m-am inselat in privinta zâmbetelor. Politicosi ca niste studenti la Harward, mi-au facut complimente pentru mixajele reusite pe o scula depasita. Ca an de aparitie, Technics 1210 e chiar mai vechi, dar paradoxul pick-up-urilor bune este ca sunt niste echipamente deschise. Ele invârt un disc mai repede sau mai incet, atât, iar toate trick-urile le faci tu. Nu exista alta limitare decât talentul DJ-ului. Si lipsa Master Tempo-ului, dar nici Denon-ul meu nu avea MT. Set up-ul le-a luat un minut, dupa alte 20 de secunde mixau. Era senzational. In primul rând calitatea sunetului era mult mai buna decât ce puteam eu sa ofer. Muzica, foarte cool si pe gustul meu, desi nu stiam nici macar una din cinci piese. In fine, tehnica de mixaj, elaborata si oarecum rara avis pentru anul 1997. Cred ca erau maximum patru oameni care puteau sa se apropie de acel nivel in Bucuresti pe vremea aceea. Toti aveau rezidente mai bune decât a mea. Doi erau deja nume: DJ Vasile si DJ Sleek. E posibil ca Sleek sa fi fost chiar mai bun decât cei doi “Obama”. Dar nu era el in locul meu, ci eu. Iar eu epuizasem toate miscarile. Runda mea se terminase. Muream de frica la gândul ca m-ar putea invita sa fac doua trei fente pe Technics-urile lor, când eu nu mai pusesem mâna pe un vinil de un an. Spre deosebire de CD, pentru mixajul pe pick-up iti trebuie un “tuseu” ca la pian, pe care il pierzi daca nu exersezi. Am scapat de aceasta umilinta. Nu m-au inclus in set-ul lor. Concentrat cum eram ca din aceasta infrângere sa invat, sa fur, cât mai mult, nu am observat un mic amanunt. Care nu era nici mic, nici amanunt: se golise ringul!!! Nu mai dansa nimeni! Si nu era pentru ca oamenii se oprisera sa admire baby-scratch-urile si drop-urile celor doi. Nu intelegeau nimic din acea tehnica si nici nu-i interesa. Stiau doar ca nu le place muzica. Totul durase deja prea mult pentru patroana locatiei, care se temea ca multi clienti ar putea sa ceara nota si sa plece in alta parte. Am revenit la pupitru invingator si invins in acelasi timp. Dar si cu o revelatie verificata 100%: TEHNICA NU CONTEAZA PREA MULT PENTRU PUBLICUL LARG. ALEGERA PIESELOR E TOTUL.