Cum arăta siderurgia românească înainte și după Revoluție?

Înainte de 1990, România producea circa 17 milioane de tone de oțel brut, din care rezultau 10-11 milioane de tone de produse laminate, nivel de peste trei ori mai ridicat decât cel prognozat pentru anul 2011, respectiv de 4,5 milioane tone de oțel brut.

Comenzile mari ale statului în domeniul construcțiilor de mașini, vagoane, locomotive, camioane, pentru industria de armament și alte proiecte de infrastructură importante, precum podurile de peste Dunăre, permiteau absorbția unor cantități de 8-9 milioane de tone de oțel anual la intern.

Cum s-a restructurat în ultimii 20 de ani unul dintre principalii piloni ai industriei: siderurgia

“Unele dintre aceste capacități de producție erau foarte vechi, pe tehnologii construite cu zeci de ani înainte în ideea valorificării minereurilor de fier și de cărbune din zonă. Între timp aceste rezerve au fost epuizate și fără să se țină seama de costuri se aduceau de la distanțe enorme materii prime mai ales din spațiul sovietic”, povestește Petru Ianc.

După anii ’90 a scăzut dramatic consumul intern de oțel din cauză că economia s-a descentralizat și au apărut problemele de supraproducție și de ineficiență.

După ce România a semnat acordul de asociere la UE în anul 1993, siderurgia a beneficiat de multiple avantaje comerciale pe care nu a știut să le fructifice cum trebuie pentru a se moderniza și a se restructura.

“Exportam în neștire și cream perturbații pe piața UE. Unii făceau investiții, cereau garanții guvernamentale pentru că nu aveau bani să le plătească și nu le mai returnau, aveau foarte mulți lucrători. În toată siderurgia erau 200.000 de oameni care nu puteau fi lăsați fără energie, gaze. Se crease în jurul fiecărui combinat un fel de mafie sindicală, mafie locală, căpușarea de care ați tot auzit, oameni de afaceri cu influență politică de care nu te puteai atinge”, spune Petru Ianc.

Salvarea siderurgiei românești a venit cu marile privatizări din acest sector. Primul pas a avut loc în anul 2001 cu preluarea combinatului de la Galați de către grupul Mittal, pentru ca mai apoi și alte grupuri importante să-și adjudece marile combinate în urma privatizărilor.

Industria siderurgică a luat avânt în anii 2006-2008, ca urmare a cererii mari la export, cât și la nivel intern, ca urmare a demarării de proiecte de infrastructură private, însă criza a lovit puternic combinatele, care au fost nevoite să-și închidă temporar o parte din capacități.