Cum arăta vilegiaturistul de altădată/ de Călin Hentea

Nu am mai fost demult la mare, pe litoralul românesc. Și nici nu am de gând să mă duc prea curând, pentru că am oroare de mizeria de sub tufișuri, de manelele urlate la terase, de tarabele de peste tot, de apa murdară și plaja înghesuită, de serviciile în silă și de prostul-gust atotcuprinzător. Prefer să mă duc la alte mări și să mă uit la cărțile poștale de la Marea Neagră, de altădată.

La începutul secolului 20, nimeni nu se gândea să-și expună pielea pe plajă la mare, curele montane și cele maritime fiind recomandate mai mult pentru aerosoli. Baia în mare se făcea cu ajutorul unor cabine de lemn, amplasate pe piloni de lemn la câțiva metri în larg. Mai mult, doamnele nu obișnuiau să înoate, ci doar să se zbenguiască în mare ținându-se de o frânghie legată de mal. Erau îmbrăcate în costume cu rochițe, fundițe și pantalonași menite să le ascundă, nu să le arate formele, concursul de fete cu tricouri ude fiind de neimaginat. Bărbații care se aventurau să înoate mai în larg purtau și ei un fel de combinezon cu mâneci și pantaloni, astfel încât peisajul unei plaje de pe litoral de dinainte de primul război mondial arăta radical diferit de cel actual.

Abia în 1946 au apărut așa-numiții bikini – după numele minusculului atol din Oceania unde americanii efectuaseră cu un an înainte experiențe nucleare -, dar erau considerați insuportabil de provocatori și doar Brigitte Bardot și Jayne Mansfield au reușit să îmblânzească atitudinea față de el. Cât despre banalul și omniprezentul topless nici vorbă, iar pe nudiștii din anii 60 jandarmul Louis de Funes îi fugărea pe plajele din Saint Tropez.

Revenind la epoca de altădată, deși cărțile poștale oferă mărturia unei oarecare aglomerații pe plajele de la Techirghiol sau Mamaia ori pe terasele și chioșcurile de la Sinaia, pe atunci nici sufragiul nu era universal și nici tot românul nu avea acces la vilegiatura la munte sau la mare. Mergeau în stațiune oamenii cu oarecare stare (materială) și statut (social), iar atmosfera era propice pentru mondenități și bârfe, iar nu pentru distracție și scandal. Plaja era un fel de bulevard, un fel de corso sau de zonă pietonală actuală, unde domnii și doamnele își etalau costumele, ținute și uniforme, unde se făcea conversație la o plimbare, se citea gazeta la un șvarț, se schimbau de sub umbreluță priviri cu subînțeles.

Nimic din puzderia de hoteluri, vile, case, restaurante, terase, chioșcuri ce se îngrămădesc haotic pe litoralul mioritic actual nu exista în 1899, tot așa cum, atunci, Marea Neagră nu era nici la fel de flămândă de nisipul plajelor și falezelor erodate și nici pe departe la fel de murdară cu deșeuri de larg consum precum în zilele noastre. Abia pe 20 septembrie 1899 a apărut Stațiunea balneară Movilă-Techirghiol – o premieră pentru întreaga Dobroge – datorită hotelului construit de proprietarul Movilă. Construcția a fost urmată în zece ani de alte cincizeci de hoteluri și vile. S-au conturat astfel Băile Movilă, numite apoi Carmen Sylva – considerată în perioada interbelică cea mai luxoasă stațiune a litoralului, care va fi însă trecută după 1948 în regim proletar sub numele de Vasile Roaită (cel despre care se spune că a murit trăgând sirena la greva ceferiștilor din 1933), pentru a deveni în final Eforie Sud.

Mamaia a fost inaugurată în 1906 ca urmare a extinderii portului Constanța, stațiunea “băilor de mare” mărindu-se odată cu construirea rezidenței de vară a familiei regale; primul hotel a fost Rex, construit în 1936, Cazinoul datând din 1925.

Olimp, Neptun, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn, la fel ca și Costinești-ul studențesc, sunt stațiuni de hoteluri-bloc, construite în Epoca de Aur, având cât mai multe etaje și camere pentru oamenii muncii de la orașe și sate, unele cu o arhitectură mai deosebită, altele mai banale, care își caută încă o identitate. Aceste locuri și-au pierdut aerul socialist așa îmbibate cum sunt de o mucava policoloră, fără a fi nici capitaliste, fie și numai din cauza prăpastiei dintre prețuri și calitatea serviciilor și a curățeniei oferite. Nici vilegiaturiștii de acum nu mai seamănă deloc, la fire sau la port, cu cei din timpurile lui Carol I și nici cu cei de pe vremea lui Ceaușescu: le lipsește atât eleganța și noblețea autentică a primilor, cât și cosmopolitismul disimulat prin succesele obținute în producție al celorlalți.

În ceea ce mă privește, știu că nu fac parte nici din casta vilegiaturiștilor de altădată, nici nu m-am putut făli cu succese în producție (doar cu agățat nemțoaice până prin 78) în tinerețea mea ceaușistă și cu certitudine nu fac parte dintre cocălarii actuali de bani gata. De aceea nu mă duc pe litoralul românesc.

CALIN HENTEA (n. 2 mai 1958), inginer politehnist (1983) și doctor (Magna cum Laude) în științe militare, a fost ofițer în cadrul M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca jurnalist militar de televiziune si presă scrisă și apoi ca ofițer specialist în operații psihologice în cadrul NATO. A efectuat misiuni NATO în Kosovo și Afganistan. A publicat mai multe volume despre propagandă, război mediatic și istorie militară în România și Statele Unite. Din 2008 este colaborator al “Ziarului de Duminică” și revistei “Flacăra”.