Cum aratam frumos limba

Ma numar printre sustinatorii ideii ca limba pe care o vorbim, fiind un organism viu, trebuie lasata sa evolueze natural.
Intrebarea care se impune – “Fara limite?” – are un raspuns foarte simplu, caci poate fi dat in interiorul aceleiasi metafore. Nici un organism viu – de pilda, propriul nostru corp – nu e bine sa fie lasat sa creasca in mod necontrolat. Daca-ti creste parul, oricat de lung, si-ti place asa, e in regula, chiar daca unii dintre cei din jur ar putea fi intrigati. Dar cresterea unghiilor trebuie sever limitata – si nu doar din cauza unor conventii sociale, ci din mult mai simple ratiuni practice: nu prea mai poti face nimic cu mainile daca ai unghii de peste doi centimetri. Decat sa te scarpini. In fine, daca este in principiu neamendabila cresterea parului, iar cea a unghiilor – acceptabila in niste limite inguste, cu totul altfel stau lucrurile in cazul cresterii unei tumori…
Exact la fel stau lucrurile in ceea ce priveste evolutia limbii: exista tendinte carora nu li se poate reprosa decat, cel mult, estetica, criteriu fatalmente subiectiv; altele care ridica probleme de ordin practic si altele de-a dreptul canceroase.
Dar, tot ca si in cazul organismului uman, nici aici nu poate fi impusa cu forta vreo regula. Daca omul nu vrea sa-si trateze o buba, el nu poate fi obligat, ci trebuie convins ca e spre binele lui. Iar in domeniul lingvisticii, criteriile scolastice sunt ultimele care ar putea fi luate in discutie. Mai ales ca si ele sunt, de regula, discutabile: e greu sa convingi oamenii ca “baldabac!” sau “carmaz” sunt de origine latina, de aceea trebuie scrise cu “a”…
Nu reguli trebuie fluturate pentru a convinge oamenii sa vorbeasca asa cum trebuie – ci logici. “Scriind” are doi de i nu pentru ca asa a decis Academia, ci pentru ca se pronunta cu doi de i, ba inca in silabe separate.
“A place” sau “a placea” e o problema de conventie. In mod sigur, se va impune in timp varianta care ne vine cel mai usor pe buze, si nu e nici o problema in asta. Dar “este multe” nu tine de conventii, de suprafata limbii, ci de structura ei fundamentala. Daca ne intoarcem la metafora noastra, in primul caz vorbim despre o coafare, iar in al doilea despre un glonte tras in stomac.
Asa si nu altfel trebuie puse problemele. Daca oamenilor care spun “topogan”, “balton” sau “ghiveta” vom continua sa le vorbim despre Sextil Puscariu, limba va fi din ce in ce mai incarcata.
tczarojanu@yahoo.com