Cum să aduci spre mântuire un păgân/ de Stelian Țurlea

Catalanul Ramon Llull (Raimundus Lullus, 1232-1316) a fost fără dubiu una dintre cele mai importante personalități ale lumii mediteraneene medievale, care a fascinat și încă fascinează cercetători, literați și public obișnuit deopotrivă. (Faptul că principalul institut de cultură din Barcelona îi poartă numele, că în 1750 a fost declarat beat – fericit – la nivel local, iar acum este în curs reabilitarea deplină a operei sale de către Vatican pot fi argumente majore). Traducerea în limba română a uneia din scrierile sale cele mai pe înțelesul cititorului obișnuit este categoric un act de cultură care merită din plin salutat*).

Ramon Llull s-a născut în 1232, la Palma de Mallorca, într-o familie catalană creștină, la doar trei ani după ce regele Iacob I de Aragon cucerise orașul din mâinile arabilor. La 30 de ani, după propriile mărturisiri, în urma unor experiențe spirituale, viața i s-a schimbat radical. A abandonat viața de familie și de curte și, fără a intra într-un ordin religios (deși apropiat de franciscani), s-a consacrat unui singur țel: cunoașterea și manifestarea devoțiunii față de Dumnezeu și, mai ales, convertirea necredincioșilor la “adevărata credință”. A scris enorm – 265 de cărți păstrate, ale căror manuscrise se află în biblioteci din diverse țări europene și care, tipărite, însumează mii de pagini, în limbile latină, catalană și arabă. Sunt texte de filosofie, teologie, geometrie, medicină, astronomie, retorică, literatură, logică etc, iar, ca formă de expresie – proză, poezie, aforistică, dialoguri, predici. Ecoul scrierilor sale a fost imens.

În Cartea păgânului și a celor trei înțelepți, o lucrare scrisă pe la 1274, Llull se declară un gânditor convins de importanța vitală a dialogului intelectual între creștini, evrei și musulmani. Un evreu, un creștin și un musulman încearcă să convingă, prin argumente logice, un păgân de adevărurile comune celor trei religii și, apoi, fiecare în parte, de superioritatea credinței proprii. O extraordinară pledoarie din sec. XIII pentru toleranță și dialog.

“Voința lui Dmnezeu, scrie Ramon Llull, a făcut ca, într-o țară, un păgân foarte înțelept, iubitor de filosofie, să mediteze la bătrânețe, la moarte și la bucuriile vieții. Păgânul acesta nu-l cunoștea pe Dumnezeu, nu credea în înviere și socotea că, după moarte, el nu va mai fi nimic. (…) Pe când umbla prin pădure ca un om rătăcit, dintr-un loc în altul, a dat de o cărăre foarte mândră. Cât el înainta pe cărare, trei înțelepți se întâlneau la ieșirea din oraș.”

Toți patru s-au întâlnit pe o pajiște minunată unde creșteau cinci arbori: primul, cu douăzeci și una de flori, îl arăta pe Dumnezeu și virtuțile lui necreate esențiale; al doilea avea patruzeci și nouă de flori, pe care erau scrise cele șapte virtuți din primul arbore și cele șapte virtuți create, prin care cei drepți vor cunoaște fericirea veșnică; al treilea arbore avea patruzeci și nouă de flori pe care, pe lângă virtuțile primului arbore erau scrise cele șapte vicii, păcate de moarte; al patrulea arbore (cu douăzeci și una de flori) și al cincilea arbore (cu patruzeci și nouă de flori) aveau scrise o seamă de condiții și contrariul lor care convergeau spre același țel – a-l iubi pe Dumnezeu. Prin aceste condiții, principii și flori, care alcătuiau doctrina, susține Ramon Lllull, pot fi îndreptați cei rătăciți, care nu cred în Dumnezeu. “Cei trei înțelepți au decis să-i facă păgânului cunoscut pe Dumnezeu și virtuțile sale, să-i dea speranța învierii și să-l aducă pe calea mântuirii.” Urmează un lung dialog în care fiecare dintre înțelepți încearcă să convingă de adevărul religiei sale. Argumentele și contraargumentele se înlănțuie într-o logică desăvârșită. Limbajul include, firesc, termeni religioși, dar și structuri de argumentație logică. Lumea, oamenii trebuie cuceriți prin forța credinței, nu a armelor, iar credința, fecundată de dragoste, va deveni centrul vieții.

Concluzia: “Ce-ați zice dacă ne-am întâlni și am discuta, și, cât timp va dura discuția noastră, până când toți trei vom avea o singură credință, o singură lege, să ne prețuim și să ne fim unul altuia sprijin, spre a putea cât mai repede să cădem de acord? Căci gâlceava, zbuciumul, vrajba, dauna și jignirea îi împiedică pe oameni să cadă de acord asupra unei credințe.” Asemenea concluzii, emise în secolul al XIII-lea, sunt de-a dreptul uluitoare, mai ales că nici astăzi n-au fost puse în practică și n-au vreo șansă să fie puse. Ramon Llull se confundă, de aceea, cu începuturile dialogului interreligios.

Socotim tălmăcirea în românește a acestei cărți o performanță dintre cele mai rare și desăvârșite, iar nota traducătoarei este cu atât mai importantă, pentru că lămurește mai multe aspecte. În primul rând, deși scris în secolul al XIII-lea, textul are o înfățișare uimitor de modernă, explicabilă prin capacitatea lingvistică creatoare a lui Ramon Llull care a folosit foarte mulți termeni din latină, atestați pentru prima oară în opera lui. În al doilea rând, pentru a evita o inutilă obscuritate a textului, cuvintele creații proprii ale lui Llull și existente numai în opera lui au fost traduse prin sintagme. În al treilea rând, pentru redarea termenilor religioși, s-au folosit termenii specifici tradiției românești, dar și neologisme, pentru a se evita discrepanțele stilistice.

Nu știu câți cititori va avea o asemenea carte în românește care, în ciuda temei, este surprizător de vie și modernă. Dar cine dorește să se delecteze cu argumentări logice și raționamente demonstrative va avea numai delicii estetice.

*) Ramon Llull – Cartea păgânului și a celor trei înțelepți, Editura Meronia, Biblioteca de cultură catalană. Traducere din limba catalană și tabel cornologic de Jana Balacciu Matei. Cuvânt-înainte de dr Armand Puig I Tarrech.