Cum sa ratezi o revolutie

De cand l-am vazut (in cadrul “Omagiului Bernardo Bertolucci” din toamna anului trecut), Visatorii imi ramasese in memorie ca unul dintre filmele cele mai jubilatoare facute de maestrul italian. Un film care se deschide cu un generic de chitari suparate, oteluri de pod american si culori anii ’70 si se incheie cu Edith Piaf care “nu regreta nimic”, cocteiluri Molotov si politisti francezi suparati atacand in ralanti, nu are cum sa nu te bucure: este filmul unui romantic, al unui poet si al unui cineast care, la 65 de ani, nu si-a tocit dintii.

Acum l-am revazut – si e chiar mai bun! Bertolucci nu se dezminte: Visatorii este, inainte de orice, o poveste “de alcov” cu multa nuditate, erotism explicit, sugestii de incest & menage a trois… Matthew (Michael Pitt), un tanar american care studiaza la Paris la sfarsitul anilor ’60, este adoptat de Isa (Eva Green) si de Theo (Louis Garrel), doi frati “gemeni siamezi” care nu si-au taiat inca acel – simbolic – cordon ombilical; jocurile lor (erotice & cinematografice) presupun o cinefilie ardenta (c/o Cinemateca franceza), un strop de perversitate (din cea mai buna podgorie frantuzeasca) si tomuri masive de inocenta – biblioteca interioara de care nici nu sunt constienti. Cand parintii Isei si ai lui Theo pleaca pentru o luna, vastul apartament devine “scena seductiei” lui Matthew: americanul este supus pedepselor, obligat sa joace jocurile impuse de cei doi, initiat in libertinaj. Cei trei fac “Bande a part”: intre Regina Christina a lui Mamoulian (cu Garbo) si Carticica rosie a lui Mao (cu sute de milioane de anonimi), “revolutia” trece prin capetele si corpurile lor ca un scurtcircuit electric; in timp ce afara, sub caldaram, se scurge nisipul lui Mai ’68 (“sous les paves la plage”), in apartament, Trenet canta La mer…

Gilbert Adair – care si-a adaptat, aici, romanul sau – face din Isa & Theo niste enfants terribles a la Cocteau (adusi la zi de Henri Langlois, Godard, Truffaut, Leaud s.cl), iar din Matthew – un personaj de Henry James “updatat” si cu o disponibilitate manifesta de a se lasa manipulat (vezi replica – antologica! – “Faceti dragoste in fata tabloului lui Delacroix: poate ca o reproducere va inspira o alta.”). Este vechea tema din romanele lui James, intoarsa with a twist: americanul tanar, “ambasadorul” unei culturi fara trecut, fata in fata cu tinerii “batranei Europe”, care seduce rafinat; numai ca, la sfarsitul jocului, nu Isa & Theo castiga partida, ci Matthew. Maturitatea acestuia va fi fost evidenta, pe alocuri, inca de la inceput, insa doar finalul povestii o va face perceptibila Isei si lui Theo: cand ies, in fine, din apartamentul in care s-au claustrat, francezii se arunca in lupta, americanul incearca sa-i opreasca si ii saruta – un “Make Love, Not War” fara cuvinte. Matthew cel matur stie, deja, ceea ce Isa & Theo nu vor afla decat mult mai tarziu, poate – anume ca, atunci cand pui mana pe arma, esti “ca ei”. Asa e, numai ca – istoric vorbind – nu visatorul american, cu “flower power”-ul sau, are dreptate (dupa Era Hippie a venit Era Nixon), ci visatorii francezi care au iesit in strada – ducand la demisia lui De Gaulle, la “revolutia sexuala” si la tot ce a urmat. Aceasta ar fi, cred, morala povestii spuse de Bertolucci (el insusi un “visator”, la vremea lui): Mai ’68 s-a facut gratie unor idealisti imaturi ca Isa & Theo, si nu a unui viitor “yuppie” cu capul pe umeri, ca Matthew. Inocenta este corupta atunci cand revolutia din strada ajunge Puterea din cabinet; dar numai renuntand la inocenta poti schimba ceva.

In ciuda amorului, umorului si entuziasmului sau contagios, Visatorii este un film melancolic. Bertolucci idealizeaza atat cat trebuie: si el, si personajele sale au trait “vremuri interesante”. Dar “vremurile interesante” sunt interesante la cinema, cand stai in primul rand pentru ca imaginile “sa te patrunda primul” – cum explica cineva in film. Farmecul Visatorilor, ca film si ca poveste, este ca te pune in primul rand pentru a savura Cinema-ul (virtuoz, marca Bertolucci), si mai putin Revolutia pe care cei trei era cat p-aci s-o rateze. “Non, je ne regrette rien”, canta Piaf; singurul lucru care merita regretat este ca Viata nu imita Cinema-ul. Un ralanti politist nu intra in “job description”-ul ei.

* Visatorii/The Dreamers, regia: Bernardo Bertolucci, scenariul: Gilbert Adair (dupa romanul sau); cu Michael Pitt, Eva Green, Louis Garrel, Robin Renucci, Anna Chancellor. Prod. Franta, Italia, SUA, 116 min. Distribuit de New Films Romania.