Cumetria legala

La sfarsitul secolului al XVIII-lea a avut loc in Anglia o revolutie juridica fara de care atat modernitatea politica, cat si cea economica ar deveni de neinteles.

Curtile de justitie au inceput sa considere ca fiind pe deplin valide si opozabile partilor acele contracte pe care particularii le incheiau in absenta oricaror martori si chezasi, fara a depune garantii ori a recurge la o instanta de adeverire de tip notarial. Aceasta capacitate a unor persoane – pe care nu le leaga in prealabil nimic, nicio solidaritate de familie, de corporatie sau de comunitate, si pentru a caror buna-credinta si solvabilitate nu este chemat sa garanteze nimeni – de a produce un act de drept doar printr-un schimb liber de vointe este fondatoare deopotriva a democratiei si a capitalismului.

Cei care semneaza un asemenea tip de contract, generalizat astazi in lumea occidentala, conteaza pe faptul ca angajamentul lor reciproc va produce cu adevarat efectele asupra carora s-a convenit, ca aceste rezultate pot fi prevazute si calculate si ca in temeiul lor alti particulari vor putea face intelegeri similare, la randul lor generatoare de efecte in lant.

Judecatorii britanici de acum doua secole si-au imaginat deci posibilitatea unui spatiu public al increderii, constituit din manifestarea rationala a unor vointe individuale, considerate egale sub raportul responsabilitatii si predictibilitatii.

Capitalismul romanesc de azi, ce are ca principali operatori matusile, mamele din Urlati, finii si camarazii de partid sau, cum l-a numit genial Ion Iliescu, “capitalismul de cumetrie” este, fara dubii, unul premodern. Mai precis, cu un termen oarecum pretios, dar exact, unul de-modernizat. Sub economia de comanda a comunismului si dincolo de orice forme de nepotism si de sultanism central sau local, capitalismul era, cu o formula leninista, un capitalism de stat. Statul era actionar unic al tuturor agentilor economici. Statul era singurul detinator de capital, singurul investitor, singurul intreprinzator si singurul angajator. Statul era reprezentat de toate partile semnatare ale unui contract. Cu acest titlu, spatiul economic, ca si cel politic de altfel, era unul public prin excelenta, bazat insa pe monopol, nu pe incredere, construit prin vointa unilaterala si discretionara a statului, nu prin angajamentele mutuale si liber consimtite ale particularilor.

Dupa 1989, atat economia, cat si politica s-au privatizat radical, au abandonat spatiul public. Si au fost nevoite sa o faca intr-o societate lipsita de exercitiul juridizat al increderii.

Modul in care presa si majoritatea politicienilor se straduiesc astazi sa se arate scandalizati de faptul ca Adrian Nastase isi explica averea prin initiativa economica a matusilor sale ori de preferinta pe care primarul Basescu a aratat-o pentru companii conduse de mamele colegilor sai de partid reprezinta un caz flagrant de ipocrizie. Nastase si Basescu nu au facut decat sa puna in forma juridica convingerea celor mai multi romani: nu te poti bizui decat pe mama, pe sotie, pe soacra, pe cumnat, pe veri, pe consateni, pe nasi, pe vechii camarazi de scoala, de armata sau de serviciu, pe colegii de partid, pe rudele si pe asociatii indelung verificati ai acestora. Omul prudent nu pune temei decat pe relatiile organice si private. Cand are de rezolvat ceva cu altcineva, trebuie neaparat sa cunoasca pe cineva undeva, sa fie introdus cum se cuvine de un tert deja familiar cu ambele parti. Cine isi pune increderea in caracterul rational si legal al raporturilor impersonale dintre participantii la spatiul public nu da dovada de intelepciune. Daca ai de asfaltat strazi sau de amenajat parcari, cui sa-i incredintezi contractele, daca nu ma-mei unei camarade sau sotului unei colaboratoare? Desigur, actele vor fi intotdeauna in regula. Daca ai nefericirea sa nu ai o matusa milionara in dolari, trebuie sa inventezi una prin mijloace juridice. Este neacceptabil sa nu fii bogat sau sa devii prin propriile forte. Toata lumea va avea convingerea, indiferent cat de temeinica ar putea fi aceasta, ca nu ai facut-o pe cale legala. Romania postcomunista a ales deci calea formalizarii relatiilor organice si private in limbajul dreptului. In anul 2005, un om de afaceri care a preferat in 2003 sa fie administratorul intereselor sale personale, renuntand la reprezentarea intereselor generale ale cetatenilor in calitate de deputat, a fost ales presedinte executiv al Partidului Democrat si primar general al capitalei. Firma, partidul si primaria devin astfel, in chipul cel mai sincer cu putinta, cadre institutionale echivalente de urmarire a intereselor acelor particulari care au norocul sa se afle in fruntea lor.

Nu avem de-a face in aceasta privinta doar cu un set de comportamente sociale reziduale si incoerente, ce locuiesc adesea sub spectrul coruptiei. Imposibilitatea unui spatiu public al increderii a fost sistematic teoretizata vreme de saisprezece ani. Editorialistii, politicienii si intelectualii publici sustin unanim afirmatia “statul este cel mai prost gestionar”. Pe cale de consecinta, ceea ce este public nu merge. Numai sfera privata este capabila de administrare corecta, de eficienta, de profit, numai ea este in stare sa produca calitate si bunastare.

A investi astazi resurse in spatiul public este un act de risipa. In noiembrie trecut, Mugur Isarescu, desi titular al unei inalte demnitati publice, cea de guvernator al Bancii Nationale, a declarat, cu o formula plastica, ca a mari salariile profesorilor este totuna cu a cheltui banii la carciuma. Ce e drept, Isarescu a condus banca centrala a Romaniei ca pe o afacere privata, detinuta cu titlu inamovibil si sustrasa controlului public. Nimeni nu i-a cerut vreodata socoteala pentru Bancorex, FNI sau CEC, desi omologul sau din Anglia, de pilda, a trebuit sa raspunda pentru comparabile scapari de sub supraveghere a sanatatii financiare a tarii. In Regatul Unit insa, am spus-o deja, spatiul public modern are o vechime de doua sute de ani.

* Daniel Barbu este doctor in stiinte politice, profesor la Facultatea de Stiinte Politice, Universitatea Bucuresti