Curburi feminine/ de Ovidiu Pecican

Intitulându-și expoziția de pictură Boudoir, Alexandru Lupșe (n. 1982, cu studii de specialitate la Cluj și cu un masterat bucureștean în pictură pe lângă Marin Gherasim, obținut în 2006), anunță ca perimetru al explorărilor sale un spațiu al intimității feminine. Echivalent al cabinetului rezervat bărbatului, budoarul este, istoric vorbind, camera personală a femeii de condiție bună, când nu suita de camere a acesteia, incluzând dormitorul, baia și garderoba. Mai recent însă, același termen descrie și un gen fotografic în cadrul căruia scenografia crează o ambianță de lux și senzualitate în cadrul căreia femeia etalează unul dintre rolurile ei fundamental tradiționale: acela de obiect al dorinței.

O declarație de gen poate fi, deci, socotită suita de pânze și de desene incluse de pictor în suita sa. Ea vine dinspre o conștiință artistică ce asumă masculinitatea machistă numai prin atenția pe care i-o reține corporalitatea feminină nudă – sau sumar înveșmântată -, nu și prin declarații explicite ori implicite de dominator ori prădător sexual. Impotrivă, atrage, pe de altă parte, atenția faptul că femeia locuiește în totalitate, fără excepție, produsele artistice implicate în eveniment. Pe de o parte, în unele dintre tablouri, cuplul feminin, locuind dormitorul, eternizează așteptarea dinaintea sau de după trezire/ adormire; este clipa ambiguă în care răgazul unei respirații precedă sau succede ori obnubilarea conștiinței ori revelația trezirii la realitate. Iar această trezire-adormentare se leagă de veghea și somnul propriu-zise ori de cea/ cele induse de manifestarea sexualității în limitele condiției feminine.

Mânuitorul penelului contemplă asemenea răstimpuri stăruitor, nu doar într-una din creațiile lui. El nu o face cu frustrarea masculinității neglijate, ignorate, ci cu atenția celui care pândește o încărcătură a cărei densitate ține de tăcerea vremelnică de dincolo de dezbaterea privitoare la condiția hetero sau homosexuală. Pentru el sexualitatea și odihna, veghea și transa, raporturile dintre corpurile ce nu se îngemănează (Siesta, Cele 8 grații, Noapte albă, 8 grații în detaliu, La matineu, La matineu 2, Incognito) sunt dincolo de obsesivul acompaniament arhetipal Adam – Eva, meritând o scrutare în sine înseși. De altfel, în multe dintre exponate, corpurile sunt „secționate”, în atenția penelului rămânând ori partea lor inferioară, ori dispunerea în racursiu care face chipurile invizibile, ascunse după reliefuriloe umerilor și ai sânilor, etalând, în schimb, deplin gambe și coapse.

Nu se poate, totuși, spune, că integralitatea feminină absentează. Dimpotrivă, într-o serie de exponate ea se oferă privirii pe înțeles, deși în continuare enigmatic. Femeile tinere și suplu alungite ale lui Alexandru Lupșe rămân, cu toate acestea, niște siluete, forme naturale căutându-și expunerea optimă în posturi episodice, fie întinse în pat (ca în Rugă de vreme rea, În așteptare, Întâlnirea, Liniștea se ascultă, Melancolie roz, Muza ș. a.), fie curbate asupra lor și suficiente fiecare pentru sine.

Tușele sunt neconcesive, deși nu decortichează dezordini și imperfecțiuni ale cărnii și nici nu pariază pe relevarea vârstelor personajelor. Amiaza vieții pare răsfirată peste tot în glorie, chiar dacă nu în expuneri solare, ci în penumbra complice a interioarelor perdeluite. Cromatica este caldă, deși straturile se despart net, aproape didactic, lăsând la vedere o nonșalanță grăbită și o preocupare pentru impresia de ansablu, nu pentru finisaje maniacale.

Autenticist, dar rafinat, Alexandru Lupșe face servicii feminității afirmate după revoluția sexuală, aducând perenul, cu mijloace artistice adecvate, în timpurile modernității târzii ale lumii de după Beatles.