Curele resapate

O data cu apropierea alegerilor, sindicatele roiesc din ce in ce mai intens pe langa abajururile partidelor, unul dintre campionii in ale ambitiilor politice, Blocul National Sindical, conditionandu-si clar sprijinul politic de prezenta unor membri ai sai pe locurile eligibile ale listelor electorale, cel mai probabil pe cele ale PDSR.

O reorientare acum, pentru ca precedentele negocieri, in 1992 si 1995, BNS avusese drept obiect al atractiei politice CDR si,respectiv, CDR si USD.

Pe vremea comunismului, sefii de sindicat erau priviti drept niste activisti de mana a doua. Nici nu aveau cum sa-si depaseasca atunci conditia, pentru ca rolul “ugeseristilor” era cvasi-decorativ si propagandistic, ei fiind in practica doar niste administratori ai biletelor de odihna si tratament, ai caminelor de nefamilisti si ai activitatilor sportiv-recreative.

In ultimii zece ani, cantand pe doua voci, sociala si politica, liderii de sindicat din Romania si-au conservat si consolidat cu brio statutul de politicieni de mana a doua.

Aparent, sindicatele au un palmares cu care se pot mandri: au dat un primar general al Capitalei, devenit ulterior nici mai mult nici mai putin decat prim-ministru, au oferit unuia dintre principalele partide din Romania un vicepresedinte.

La un moment dat, in 1995, pe vremea guvernarii Vacaroiu, unul dintre proletarii-sefi de la CNSRL-Fratia a reusit performanta de a avea un picior in teleguta baricadei sindicale si altul in caruta ministeriala a Transporturilor, devenind secretar de stat.

In pofta lor de a negocia cu partidele, mai ales prezenta pe listele electorale si in functii, si mai putin politicile de protectie sociala, sindicatele au ajuns un gen de mutanti politici, formatiuni- remorci ale partidelor, cu o credibilitate din ce in ce mai erodata.

In justificarea apetitului lor spre zonele promitatoare ale puterii politice, liderii sindicatelor autohtone pot evoca traiectoria lui Lech Valesa, ajuns presedinte de tara. Numai ca in cazul Solidarnosc lupta sociala a implicat obligatoriu, prin consecinta directa, si lupta politica, pentru ca altfel nu se putea atunci.

De unde si “naturaletea” metamorfozarii miscarii sindicale poloneze intr-o miscare politica.

Intr-o perioada in care aproape totul trebuie regandit si recladit, mai ales in sectorul economic, seriozitatea si sanatatea organizationala a unei societati depind si de existenta sindicatelor.

Managementul companiilor si cel economic, in general, sufera inevitabile derapaje, iar sindicatele, cel putin intr-un model ideal de comportament, au tocmai rolul de a corecta exagerarile unor decizii si de a apara si a recupera din drepturile propriilor membri.

Insa nesfarsita targuiala politica a sindicatelor in intrecerea de a deveni pepiniere ale partidelor, dincolo de nefirescul situatiei face oricand posibila existenta unor mase de manevra usor de manipulat si de scos in strada ori de cate ori formatiunea politica care-si joaca rolul de stapan o cere.

Cantitatea de nemultumire sociala va ramane si dupa alegeri semnificativa. Iar cu sindicatele in rol de feciori de casa ai partidelor ne putem astepta oricand la reeditari, mai mult sau mai putin violente, ale mineriadelor si ale blocarilor de drumuri “la minut”. Sindicatele au si privilegiul ca au deschise destul de des usile guvernului pentru negocieri.

Apare intrebarea: de fapt cu cine va negocia viitorul executiv, cu sindicatele sau cu niste mesageri- remorca ai partidelor?

Marxism-leninismul a lansat conceptul, ajuns in timp sa aiba sonoritati de banc, al sindicatelor curele de transmisie ale politicii partidului (unic).

Acest concept ramane valabil, evident cu ceva modificari dintre care cea mai importanta este ca respectivele curele se autoresapeaza intre doua scrutinuri generale in functie de gusturile partidului care da mai mult.