Cursa euro-dolar, incotro? (IV)

Pe piata noastra valutara, in raport cu leul, euro a scazut sub pragul de 40.000 de lei. Evenimentul a avut parte, in general, de analize corecte. Am auzit insa si comentarii pe care nu le-am inteles. Bancii Nationale i s-au facut reprosuri ca n-a intervenit pentru a sprijini euro si ca, prin pasivitatea manifestata, ar fi derutat piata. Banca centrala a Romaniei nu intervine insa niciodata pentru a sprijini euro sau alte valute. Intervine numai si numai pentru a-i asigura leului o pozitie de echilibru: nici sa nu se deprecieze si nici sa nu se aprecieze exagerat de mult. Avand mereu doua repere: dinamica indicatorilor interni si cursa euro-dolar pe pietele internationale. Plus o deviza: un leu cat mai atractiv.

Fara indoiala ca, in cursa cu euro, leul nu are cum sa urce, pe piata valutara interna, daca pe pietele internationale moneda unica europeana urca si ea. Acum insa, euro coboara. De fapt, se misca in zig-zag, coborand si urcand, fata de dolar, dar in medie merge in jos. Deocamdata. Analistii de pe pietele valutare internationale nu indraznesc sa schiteze o tendinta. Inca asteapta. Va interveni Banca Centrala Europeana si va cobori dobanda de referinta? Va interveni Banca Centrala a Americii (FED) si-o va urca? Nici un indiciu, pana acum. Doar istoria mai reuseste sa faca lumina. Cum s-a procedat altadata, in imprejurari asemanatoare?

La jumatatea anilor ’90, sistemul inchegat in preajma incheierii razboiului, la Bretton-Woods, in Statele Unite, menit sa reglementeze modalitatile de circulatie a banilor in lumea postbelica, primea inca o lovitura puternica. Prima o primise in 1971, cand SUA au renuntat la etalonul aur-devize.

Constructia sistemului monetar avea doi stalpi de rezistenta. O moneda-reper: dolarul american. Si un sistem institutionalizat, avand in varf Fondul Monetar International si Banca Mondiala. Punerea in discutie a actualitatii sistemului inseamna, implicit, a stirbi ceva din importanta celor doua institutii. Normal, contraatacul a fost puternic.

FMI, cu deosebire, a facut o demonstratie de forta. Folosind o stare de fapt: ingrijorarile lumii financiare cauzate de confruntarile dure dolar – yen si dolar – marca. FMI a considerat atunci ca, intr-un moment in care pietele valutare erau nu numai liberalizate, dar si suverane, interventiile unor banci centrale avand doar efecte limitate, era nevoie de un arbitru suprem. Asadar, a incercat sa-si asume acest rol. Mai mult, a pus pe tapet ideea ca e nevoie si de un arbitraj intre state. Asa se explica de ce, in preajma reuniunii de la Washington, de la sfarsitul lunii aprilie 1995, directorul general al Fondului, Michel Camdessus, a facut un gest unic in istoria institutiei. A convocat un grup de ziaristi la dejun si a criticat Statele Unite. Le-a acuzat ca … nu consimt sa ridice rata dobanzilor.

Ideea era fara echivoc: daca in America dobanzile ar fi fost mai mari, dolarul ar fi devenit mai atractiv. Investitorii internationali ar fi vandut yeni si marci pentru a cumpara dolari. In felul acesta, cotatiile bancnotei verzi ar fi inceput sa creasca la bursele valutare, iar ale monedelor japoneze si germane sa scada.

Nu a crezut nimeni, atunci, ca dl. Camdessus ar fi facut un astfel de demers pentru a partini Japonia si Germania. Si nici pentru a defavoriza Statele Unite. Gestul avea cu totul alta semnificatie. El prefata asaltul privind asumarea rolului de “arbitru international” de catre FMI. Si constituia, totodata, o interventie ce se voia obiectiva, pentru ca masura la care s-a referit spera sa calmeze piata.

Numai ca Statele Unite nu erau dispuse sa faca un astfel de gest. Autoritatile financiare din SUA au spus deschis, atunci, ca nu vor o moneda tare. Prin urmare, nu intarirea dolarului le interesa, ci intarirea economiei americane. Asta inseamna un yen tare, care sa faca exporturile japoneze mai putin competitive. Si sa-i determine pe japonezi sa consume mai mult, indeosebi sa consume importuri din SUA. Si iata cum, astazi, istoria se repeta. Chiar daca in spirala.

Japonia avea o piata interna de consum suprasaturata si devenise interesata sa-si exporte o buna parte din productie. Iata de ce yenul nu vroia sa fie rege.

Dar nici marca nu vroia sa joace acest rol. Intarirea marcii ii infuria pe exportatorii germani.

Ambele monede, marca si yenul, priveau catre dolar si-l implorau sa-si vina in fire si sa nu incerce sa scape de rolul asumat la Bretton-Woods. Rolul de rege al pietei valutare internationale.

De fapt, jocul era mai subtil. Dolarul nu vroia sa fie rege incoronat. Un rege de parada. El vroia sa comande piata intr-un stil original, sa castige in timp ce se preface ca … pierde.