Cutremurătoare mărturii de apatridă/ de Elisabeta Lăsconi

Dubravka Ugrešić a fost vedeta Festivalului Internțional de Literatură București (FILB), în cea de-a treia seară ce i-a adus alături încă trei personalități feminine: Adriana Babeți, ca parteneră de dialog, Octavia Nedelcu, în calitate de traducătoare a cărții și de interpret al serii, Anca Băicoianu. Festivalul ajuns la a treia ediție, fiind organizat în trei seri succesive la Muzeul Țăranului Român (28-30 octombrie a.c.).

Autoarea se declară apatridă, căci a părăsit Croația în 1993, sub presiunea tot mai dură a naționalismului care a dus la război, la dezmembrarea Iugoslaviei și la un exod greu de imaginat după părbușirea comunismului. Privind înapoi, iată un fapt curios: România și Iugoslavia parcă s-au aflat mereu în contratimp. Iugoslavia desprinsă de Moscova a intrat în zodia liberalizării, fiind privită cu invidie pentru libertatea circulației și a muncii în țări europene, pentru standardul de viață. România ieșită din comunism respira zorii altui timp, Iugoslavia deja simțea germenii discordiei, apoi ai distrugerii.

Și, mai ales, pentru toți cei prinși pe granițe – etnice, politice ori culturale -, începe drumul exilului. Ei au pierdut tot, așa că termenului “apatrid” i-aș găsi un echivalent, ușor arhaizat, dar atât de expresiv și mai în măsură să dea proporțiile tragediilor individuale petrecute: “desțărat”. Deși scriitoarea are grijă să prevină cititorul că totul în roman este pură ficțiune, autenticitatea respiră în fiecare pagină și în fiecare episod și în fiecare poveste.

Taina, eroina din “Ministerul durerii”*, părăsește orașul Zagreb și ajunge, prin jocul alegerii și mai ales al istoriei, în Olanda. Predă la Universitate unor tineri plecați din țările ce au format Iugoslavia limba și literatura patriei pierdute, exercițiu de refacere a unei unități ce s-a fărâmițat. Și prima dramă este cea a unei limbi supuse unor prefaceri necontenite ca să capete amprenta noii țări. Cea de-a doua dramă o provoacă experiențele individuale, traumatizante și singulare, încât exclud coeziunea și fac dificilă înțelegerea.

Povestea Taniei înglobează povești proaspete ale tinerilor care îi sunt studenți și cele mai vechi ale părinților și socrilor, ale prietenilor. Din pasta evocării sau a descrierii se vede un mod de viață, de la muzica și filmele unor generații, la aromele și picanteriile unei anumite bucătării, de la sărbători și celebrări publice la bancurile și mentalitatea ce făceau inconfundabilă atmosfera acelei lumi.

Dubravka Ugrešić știe prea bine câte lucruri împărtășim, dincolo de contratimpul istoric ce ne-a făcut pe rând să respirăm mai greu sau mai ușor. O experiență de jumătate de secol înseamnă și lucruri familiare pentru noi și ininteligibile în Vest, primele exemple ce vin în minte fiind cenzura și limba de lemn, propaganda și dublul limbaj. Așa că în multe, foarte multe pasaje din carte se regăsește și cititorul român.

Voi da un singur exemplu:

“Noi suntem niște barbari. Oamenii tribului noastru poartă pe frunte stigmatul invizibil al confuziei lui Columb. Noi călătorim spre vest și întotdeauna ajungem în est. Și cu cât mergem mai mult spre vest, cu atât aungem mai departe spre est, pentru că tribul nostru e blestemat. Ne așezăm la marginea orașelor, alegem periferiile, pentru a putea într-o bună zi să strângem mai ușor corturile și să pornim, să pornim din nou la drum, tot mai spre vest, ca să putem ajunge mai departe spre est.”

“Ministerul dureri” se poate citi și ca roman, dar eu l-am perceput mai curând ca meditație asupra unei lumi la a cărei fărâmițare am asistat. Toți am dorit să știm ce se petrece pe celălalt țărm al Dunării, cum s-au putut întâmpla ororile pe care le livrau televiziunile și agențiile de presă, uneori în direct. Și Dubravka Ugrešić depune mărturia ei de apatridă, iar mie cuvântul îmi sugerează melcul ducându-și cochilia în care se poate retrage ca să se apere de agresiunea din jur. Dar de ce se află în el însuși felul cum se poate apăra?

*) Dubravka Ugrešić, “Ministerul durerii”, traducere din limba croată și note de Octavia Nedelcu, Editura Polirom, 2010; 324 pag.

ELISABETA LĂSCONI, eseist și critic literar. Absolventă a filologiei bucureștene (1980), doctorat susținut în 1998 cu o teză despre Sorin Titel, publicată în două cărți (“Oglinda lucioasă, oglinda aburită”, Ed. Amarcord, 2000; “Sorin Titel, Ciclul bănățean”, Ed. Univers, 2000).

Colaborări la revistele Adevărul literar și artistic, Caiete Critice, Cultura, România literară, Viața Românească.