Cuvinte pentru toți (IV)

Ion Cucu

Ion Cucu a ilustrat numeroase istorii literare și dicționare, de la “Dicționarul scriitorilor români” (Zaciu, Papahagi, Sasu), la “Istoria literaturii române contemporane” a lui Alex. Ștefănescu și “Istoria critică” a lui Nicolae Manolescu.

Când am făcut public faptul că am lucrat la 10 președinți ai Uniunii Scriitorilor, pot recunoaște fotografiile după cât a fost de prolifică perioada la unul sau altul dintre președinți, după cât a fost de benefică pentru literatura română. Mulți vor zâmbi și vor spune că atunci finanțarea se făcea de la partid. Așa și este, dar eu cred că, trăind aproape toate acele momente, acei bani nu au fost risipiți. Sigur că erau scriitori care goleau fondul literar dintr-o anumită zi printr-o singură semnătură, dar ceea ce mai știu sigur e că tinerele talente primeau finanțare prin trimiterea lor la casele de creație.
Începând cu Beniuc și, în special în timpul mandatului lui Zaharia Stancu, când festivitățile se derulau pe Șoseaua Kiseleff, aveai senzația că totul se petrece într-un cuib, cu mult spațiu verde în jur. Apoi, grădina-restaurant Doina, aflată la câteva zeci de metri, ca o sală de așteptare de dinaintea și de după momentele importante din clădirea de-atunci a Uniunii Scriitorilor. La Doina așteptai rândul la casierie și tot acolo te-ntorceai. După cutremurul din 1977, sediul s-a reîntors cu totul în Calea Victoriei nr. 115. Toți s-au mutat de nevoie acolo, sediul din Kiseleff fiind transformat, pe vremea lui Virgil Teodorescu, într-o ambasadă. Și sediul revistelor din Bulevardul Ana Ipătescu, unde funcționau majoritatea revistelor literare, dacă nu chiar toate (precum Gazeta literară sau Luceafărul, despre care vom vorbi separat) a fost vândut ambasadelor. A fost un business al statului român. Se spune că dacă ar fi trăit Stancu, nu s-ar fi întîmplat această lovitură pe la spate dată scriitorilor. Și-așa a dispărut grădina Doina și a început să funcționeze grădina din Calea Victoriei nr. 115, cu celebra “madam” Candrea (unii îi spuneau “madam” Candrea, alții doamna Candrea – asta ca să nu supăr pe nimeni). Te simțeai perfect acolo, prețurile erau mici, se bea, se mânca, casieria era la parter și nu se putea ca unul dintre comeseni să nu ia niște bani. Te făcea să te simți ca la mama acasă, numai că mama nu ți-ar fi dat voie să bei așa de mult. Asta nu înseamnă că scriitorii veneau acolo numai pentru a se ameți. Se făcea literatură între două fripturi și două șprițuri. În plus, erau și niște prăjituri absolut delicioase numite ciupercuțe și celebrele pricomigdale. Restaurantul funcționa începând de la masa de prânz, iar terasa se deschidea după ora 18.00, astfel că după masă te puteai muta în grădină. În plus, Uniunea plătea masa scriitorilor mai puțin avuți. (august 2010)

Nichita Danilov
Nichita Danilov este autor a 20 de cărți (poezie, proză, eseuri), a primit mai multe premii literare, a desfășurat (încă o face) o intensă activitate publicistică. Între 1998 și 2000 a fost atașat dilomatic pe probleme de presă în Republica Moldova, timp de un an fiind ambasador ad interim al acestei misiuni diplomatice.

În tinerețe am pierdut foarte mult timp tăind, cum se spune, frunză la câini. Așa că nu am avut încotro și, la bătrânețe, m-am făcut mai harnic. Trebuie să recuperez timpul pe care l-am pierdut fie la cârciumă, fie hoinărind aiurea prin oraș. Și apropo de cârciumă, de cafenea, de boemă. Uneori cârciuma e la fel de importantă ca și biblioteca. Un scriitor trebuie să cunoască viața. Viața n-o cunoști numai din cărți, ci intrând în contact cu ea. La cârciumă întâlnești situații limită. Întâlnești tot felul de oameni, tot felul de caractere. Acolo se discută apăsat. Se despică firul în patru. Se fac tot felul de spovedanii, mărturisiri, promisiuni și jurăminte. La un pahar de vin omul devine mai sentimental, trăiește mai apăsat. Își iese din haina lui strâmtă. Stând de vorbă cu el, începi să-i înțelegi păcatele. Nu degeaba Caragiale își pierdea timpul la berărie. De acolo îi veneau subiectele… Acum intru în localuri destul de rar. Nu mai am răbdare să stau prea mult la cârciumă. Dar ceea ce am auzit și am învățat în tinerețe îmi este de folos acum. Pot imprima frazelor pe care le aștern pe hârtie un anumit ritm, o anumită frenezie. O trăire paroxistică. La proză trebuie să ai continuitate. În cazul romanului, odată prins ritmul, trebuie să faci efortul să-l continui scriind zilnic. Există riscul de-a te plictisi. Sau de a ceda tentațiilor de tot felul. În momentul când scrii un roman, trăiești, ca să zic așa, într-o lume paralelă sau aproape paralelă. Aparent, ești același om. Dar nu ești chiar același. Te scoli, îți iei micul dejun, scrii, te duci la slujbă. Urmezi programul cotidian. Dar romanul te însoțește ca o umbră. Tot ce faci și tot ce spui își va găsi rezonanță în el. Ești absent. Răspunzi la întrebările celorlalți, dar interlocutorul simte că ești preocupat de altceva. Că-l ingnori. Apar suspiciunile. Replicile tale par bizare. Cuvintele pe care le auzi cauți să le așezi în fraze. Te gândești dacă nu cumva dialogul pe care-l porți să-l folosești la ceva și în romanul pe care-l construiești. Nu este prea ușor să trăiești în preajma unui om care scrie o carte, zău așa. Simți că te ignoră. Că gândurile lui sunt îndreptate spre un alt obiect. În momentul în care scriu proză, sunt obsedat de proză. De lumea pe care o construiesc acolo. Trăiesc în interiorul ei. Scrierea unui roman e o aventură existențială teribilă. Construiești o lume din nimic. Și la un moment dat ești dominat de ea. Fiecare personaj își are statutul său și linia sa de evoluție. Ești legat de el printr-un fel de cordon omblilical. Prima dată îl naști tu, apoi te naște el. În sensul că tu ești cel care te dezvolți în interiorul său. Nu un tu întreg. Și doar o parte din el. Sondându-ți inconștientul, accesezi arhetipurile. Și, odată accesat acest univers halucinant, începi să te miști cu dezinvoltură în interiorul lui. La poezie e altceva. Poezia lucrează cu esențele. Aici nu dezvolți, ci condensezi niște gânduri și niște sentimente pe care le-ai trăit sau poate le vei trăi cândva. (iunie 2010)
Cornel Todea Cornel Todea este unul dintre cei mai activi oameni de cultură români: a regizat un număr impresionant de spectacole de teatru, dar și filme artistice și documentare, emisiuni muzicale, talkshow-uri televizate. Este directorul unui teatru, a colaborat cu aproape toate teatrele din țară, a organizat nenumărate festivaluri de teatru etc. etc. Am făcut de la spectacole cu un interpret la spectacole cu mai mult de zece mii de interpreți, teatru, tv, film, radio, operă, dar am ratat șansa de a face spectacole de circ. Și recunosc că seducția pe care acest gen o poate exercita este uriașă. Circul este un spectacol cu o tradiție milenară, cu succesul asigurat de libertatea invenției și de varieteatea nesfârșită de soluții. Un spectacol al cărui farmec este sporit de prezența in distribuție a partenerilor din regnul animal, sinceri, autentici, surprinzători. Dar, dacă stau să mă gândesc bine, spectacolul de circ nu a avut de păgubit. Absența mea a fost suplinită cu generozitate de lumea politică. Ce formidabil circ, oferit zilnic. Cu ce trupă! Cu ce menajerie! Și cu ce poftă de joc. Nu poftă, bulimie. Am de reproșat circului despre care vă vorbesc lipsa de fantezie, de inventivitate. Un spectacol valoros are darul să te surprindă. Să te uimească. Nu-l poți anticipa. Este irepetabil, inconfundabil, unic. Cel oferit zilnic este extrem de lipsit de originalitate. Ai permanent senzația de déjà vu. Te cam saturi. Ai vrea o noua distribuție. Si dacă se poate și un scenariu imbunătățit. Uneori imi zic: “Poate că n-ar strica să participi și tu, dacă ai variante…” Teatrul pentru Copii a reprezentat cea mai intensă și mai constantă motivație pentru activitatea mea. Dar tot in această perioadă am descoperit plăcerea interviului, la nou-născuta Tele 7ABC făcând săptămânal un talk showbotezat “AS SHOW”. Fericit prilej pentru mine să intâlnesc săptămână de săptămână personaje fascinante din lumea românească de valori. O lume uimitoare in planul ideilor și exemplară in plan social prin discreție și modestie. Am continuat să fac teatru-tv, cât timp s-a mai fabricat acest produs la TVR (“Invitatie la Castel” de Jean Anouilh, “Negustorii ambulanți” de M. Schisqal, 1996, “Trei Surori”de A.P. Cehov), am fost moderator la emisiunea “7 Arte” la TVR, și, ca o probă de consecvență a incapacității mele de a mă dedica unei singure activități, moderator ani buni de zile la Radio România Cultural al emisiunii “Cafeneaua Literar-Artistică”. Să mai amintesc de directoratul de mai bine de un deceniu al Galei Tânărului Actor? Sau de munca la catedra de regie de teatru a UNATC sau la cea de actorie a Universității Hyperion? Nu umorul ne lipsește. Vă asigur că ne așteptă o perioadă de inflorire a lui, pe măsura creșterii crizei. Avem o deosebită artă de a face, cu farmec, “haz de necaz”. Și cu asta “ne-am scos”. Nu din criză. Din ea se iese cu luciditate, fermitate, consecvență, competență, voință, spirit de sacrificiu… Condiții multe și complicate. Hazu’ de necaz e mai simplu, cu mult. (aprilie 2010) Marius Sala Marius Sala este unul dintre cei mai cunoscuți lingviști români, membru titular al Academiei Române din 2001, vicepreședinte din 2005. Am fost coresponsabil al “Dicționarului-tezaur al limbii române” alături de acad. Gh. Mihăilă. Această lucrare este cel mai bogat dicțional al limbii române: are peste 175.000 de intrări, dintre care 125.000 sunt cuvinte propriu-zise, iar restul de 50.000 sunt variante lexicale. De aceea i se spune “tezaur”. Cuprinde cuvintele din textele literare, populare și vechi ale limbii române. Dintre termenii tehnico-științifici sunt admiși numai cei “care au pătruns sau manifestă tendința evidentă de a pătrunde in limba literară generală, in limbajul literar artistic sau in cel popular, altfel spus “dacă aceștia apar… in cel puțin două stiluri diferite ale limbii”. Nu sunt discutați termenii tehnici limitați la disciplina de strictă specialitate. Iată cuvintele care incep cu li-: liaj, liană, liant, liard, lias, liasic, liază, libadea, liban, libanez, libarcă1, libarcă2, libare, libatoriu, libație, libă, libăi, libăr; in aceeași porțiune avem variantele: li, lia, liachiu, liandru, lianteric, lianterie, liba, libar, libațiune, libăni. Ca să puteți să vă dați seama de dimensiunile lui, vă spun că DEX, care este dicționarul cel mai cunoscut, are numai 67.000 de cuvinte. In plus, trebuie precizat că in “Dicționarul-tezaur” se dau numeroase citate, contexte, de la primele texte românești, până la texte contemporane. Prin aceasta el se deosebește de “Mic dicționar academic” in patru volume (2001-2003) realizat la Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, care este o sinteză a “Dicționarului-tezaur”, dar fără citate. In expunerea făcută la Academia Română am arătat că intre 1869 și 1906 au existat trei incercări de a face un astfel de dicționar. Prima a fost cea a lui A.T. Laurian și I.C. Massim, care au publicat două volume: unul cu termenii moșteniți din latină in 1873 și altul, numit Glosar, cu termenii din alte limbi (in 1877). Lucrarea a fost criticată de membrii latinisti ai Academiei Române in frunte cu Al. Odobescu. In 1884 ideea a fost reluată, când regele Carol I s-a implicat arătând că Academia a primit chiar “la intemeierea sa, ca un sfânt depozit, paza și ingrijirea limbii”. In acel an Academia Română a incredințat lucrarea celui mai renumit lingvist al vremii, B.P. Hasdeu. Acesta a conceput-o ca pe o adevărată enciclopedie și a tipărit in 13 ani trei volume (litera A și parte din B, până la cuvântul bărbat). Ritmul lucrării a fost considerat prea lent; forul academic, după multe șovăieli, i-a retras lui B.P. Hasdeu imputernicirea.In a treia incercare, in 1897, Academia a apelat la savantul ieșean Al. Philippide, care concepea lucrarea ca un tezaur al lexicului românesc. După eforturi uriașe, ajutat de un grup de colaboratori, a adunat sute de mii de fișe, dar a trebuit să renunțe (in 1905) in urma cererii “Comisiunii dicționarului” de a face o operație de selectare și eliminare a majorității imprumuturilor recente. In plus, Philippide nu voia să inceapă tiparul inainte de terminarea intregului manuscris. Cele trei incercări au durat 37 de ani! A patra incercare a fost făcută cu S. Pușcariu in 1906, când avea numai 29 de ani. Cu materialul cules de invățatul ieșean, mărit cu fișele noi extrase de el și de colaboratorii săi, Pușcariu pornește la redactarea dicționarului incepând iar de la litera A. La sfârșitul lui 1906 publică prima coală (a 16 pagini) și apoi, in fiecare an, câte două coli până la primul război. In anii războiului și până in 1927 (era și atunci o criză!), lucrul la Dicționar a fost intrerupt sau incetinit. Timp de 43 de ani (până in 1948), S. Pușcariu și echipa sa de la Cluj a publicat 3.071 de pagini cu circa 60.000 de cuvinte și variante (literele A, B, C, D-de, F. G. H, I, I, J și L până la cuvântul lojniță inclusiv). După moartea lui Pușcariu (1948), lucrările au fost reluate la Institutul de Lingvistică din București sub conducerea lui Iorgu Iordan. Intre 1949 și 1952 au fost redactate restul literelor. In 1952 lucrările au fost intrerupte brutal până in 1959, când la conducerea dicționarului au fost cooptați și Al. Graur și I. Coteanu, iar redactarea dicționarului academic a fost făcută in trei centre (București, Cluj și Iași). S-a trecut la realizarea noului dicționar academic (DLR), inceput de la litera M. Noua versiune se deosebește de seria Pușcariu (DA) prin definirea termenilor și organizarea articolelor. După 1997, când ne-a părăsit ultimul din cei trei responsabili (I. Coteanu), conducerea lucrărilor a fost asigurată de doi membri ai Academiei Române, Gh. Mihăilă și cu mine. (mai 2010) Lidia Vianu Lidia Vianu este profesor la Catedra de Engleză a Universității din București, director al programului masteral pentru traducerea textului literar contemporan (MTTLC) și a inființat recent, cu sprijinul Universitații București și al Institutului Cultural Roman, Editura online pentru Literatură Contemporană, http://mttlc.ro In 1966 (cred?), la nouăsprezece ani cel mult, am trăit goana după cărți din studenție, și am luat să citesc imensa Istorie a literaturii române de Călinescu, pe care cei care o aveau fie o ascundeau, fie n-o dădeau de frică să n-o piardă. Cine dintre cei tineri mai pricepe azi goana după o carte pe hârtie, când ei (ca și noi, de ce să nu recunosc) piratează virtual absolut orice text doresc, și (uneori) il mai și citesc? Oricât de tare aș fi detestat comunismul, nu pot să nu recunosc că spațiul de apropiere tăinuită dintre oameni, acea unică intimitate veșnic amenințată de turnători, securitate ori tirania unei ideologii aberante, a fost un miracol. Prietenia era o mare indrăzneală și o bucurie reală. Mă uit in jur la studenții mei (la fiica mea, june medic rezident) și nu pot să nu mă intreb: unde s-au dus prieteniile de altă dată? Când am devenit asistentă, răul social m-a supărat infinit mai puțin. Catedra de engleză era plină de oameni de calitate, ce-i drept. Ce să zic? Ăsta a fost drumul meu. Am vrut să invăț cot la cot cu studenții mei. Mi-a plăcut să invăț in anii de facultate (cu aceeași intensitate cu care detestasem tot ce ținea de anii de liceu). Mi s-a părut că a fi asistentă nu e o meserie, ci un răsfăț, o amânare a maturizării. Amânam să-mi fac o meserie, și mi-am făcut o meserie din această amânare. Am scris cărți in primul rând pentru studenții mei. Restul – poezia, proza – au fost un accident. Și cărțile astea au contat in măsura in care au ajuns la studenți. Altcineva nu le-a remarcat. Sau nu au ajuns la mine altfel de ecouri. Dar nici nu era necesar. Am scris fiindcă am avut ceva de explicat. Dar traducerile nu se justifică din acest unghi. Traduc cu altceva decât priceperea mea didactică. Am pornit un Masterat de Traducere a Textului Literar Contemporan. E un program care are doar câțiva ani. Nu știu incotro merg cu el. Poate la anul nu va mai dori nimeni să-l urmeze. Poate va avea peste 250 de masteranzi, cât are acum… Un lucru e cert: de când l-am pornit, am sentimentul că mă reinventez. Când o să aflu unde duce, o să-mi dau seama ce am vrut. Așa sper. Ceva – cu totul surprinzător – mă reprezintă totuși. E un locșor intre paginile scrise de mine de care nu mă dezic. Imi vine să râd când mă gândesc, dar ce va rămâne după mine are să fie English with a Key. După atâta zbatere intelectuală să-mi găsesc drumul, nimic n-a mers, iar drumul meu m-a găsit el pe mine. Ideea acestui manual amator, care predă engleza românilor prin traducere, mi-a venit din disperare de cauză prin 1987. Văzând cu exasperare că nici măcar o traducere la Editura Univers nu puteam strecura, m-am pus și am făcut o carte pentru cei care invață engleza. Rădăcinile ei erau vechi. Din 1970 până la căderea comunismului, am avut de fapt două meserii, două job-uri, cum zic masteranzii mei. Cel important era cel de la catedră, unde nu precupețeam nimic. Cel care imi asigura existența era cel de acasă. Dădeam lecții, așa cum dădea profesorul englez cu care am avut norocul să invăț mai bine șapte ani, in timpul dar și după terminarea facultății. Dacă am un sâmbure de simț al limbii engleze, de la el il am. Am furat engleza de la Richard Hillard cum iși fură doctorii meseria. Pe scurt, fără să-mi dau seama, am invățat să fiu o bună profesoară de limba engleză, și nici nu știu cum m-am trezit scriind English with a Key, nu-mi dădeam bine seama ce vreau cu ea. Am terminat-o, am dus-o la o editură, redactorul mi-a cerut un referat pozitiv (etapele acestea au durat fiecare ani de zile, că așa era pe atunci), am cerut referat unui universitar (care a fost și profesorul meu), universitarul (om foarte de bine, altfel) a ținut cartea o vreme și, in final, mi-a declarat că el la “așa ceva” nu face referat. Erau propoziții de un semiabsurd cu haz. Problema universitarului de care vorbeam a fost hazul – sper. In 1990, Editura de Vest (cu Mircea Mihăieș undeva in umbră) literalmente a scos cartea de azi pe mâine și ințeleg că s-au amuzat copios in vreme ce o corectau. Când am aflat că râdeau și redactau, a fost una dintre marile bucurii ale mele. O mică confirmare, neinsemnată pentru cei din afară, dar esențială pentru mine ca autor (dacă sunt eu așa ceva). Imediat după aceea, cartea a apărut și, fulgerător, s-a vândut in toate colțurile țării. Am devenit autor peste noapte. Autorul unei cărți fără nici o pretenție de a fi literatură: o carte de invățat limba engleză. Cu cincisprezece ani mai târziu, primii mei masteranzi (și toate celelalte serii de după ei) mi-au mărturisit in masă că unul din motivele pentru care au ales acest program a fost că mă știau din English with a Key. Ei sunt “discipolii” mei. Copiii care invață și invață să predea engleza, dar și să traducă, cot la cot cu mine. Cred că aici voiam să ajung, dar nu mi-am dat seama decât acum… (ianuarie 2010)