Cuvinte pentru toți (V)/ de Ziarul de Duminică

În cei aproape 11 de ani de existență, Ziarul de Duminică a găzduit, săptămânal, indiferent de suportul pe care apărea/ apare (print sau internet) dialoguri cu personalități pregnante ale României contemporane și nu numai. Cuvintele acestora, rostite la invitația redactorilor sau a colaboratorilor Ziarului de Duminică, se dovedesc a fi perene și se constituie într-un “îndreptar” pentru corecta înțelegere a lumii în care trăim, a problemelor cu care ne confruntăm, a provocărilor pe care ni le rezervă viitorul. Considerăm că o propunere de re-lectură esențializată a dialogurilor publicate de ZD în anul 2010 confirmă afirmația de mai sus și se constituie într-un (sperăm) util și necesar recurs la memorie. (Z.D.)

Tudorel Urian

Născut in martie 1960, la Timișoara, Tudorel Urian este absolvent al Universității din acest oraș (1984), Facultatea de Filologie (română-franceză). A fost redactor-șef al revistei “Cuvântul”, secretar general de redacție al revistei “România literară”. A publicat mai multe volume de critică, după anul 2000.

Aproape fiecare cuvânt pe care l-am scris mi-a fost solicitat de cineva. In cazul in care nu mă va mai solicita nimeni, voi considera că in domeniul literaturii sunt un produs expirat. Va fi cazul să mă ocup de altceva și promit că voi avea bunul simț să nu ii expun pe alții unor situații delicate, așa cum am fost eu pus de atâtea ori, incă de pe vremea când conduceam revista “Cuvântul”. Mi-am jurat să nu ajung niciodată in echipa veleitarilor ale căror insistențe au imbolnăvit de nervi generații de critici literari.

Eu am un anumit tip de educație și o anumită experiență politică in virtutea cărora “nu am imboldul de a comunica de urgență altora”. In politică trebuie să comunici doar in momentul in care poți trage profitul maxim din acest gest, iar lumea literară a fost mereu pentru mine mai mult o corvoadă prietenească decât o miză autentică. In momentul in care mi se face scârbă, intorc capul in altă direcție și nu mă mai interesează. Vă asigur că există pe lume lucruri mult mai importante decât bârfele, vanitățile și loviturile pe la spate pe care și le aplică scriitorii. Când ai casa burdușită de cărți, dvd-uri și cd-uri, Poli Timișoara trage la titlu, poți coresponda pe net cu prieteni din toată lumea, poți comenta filme și cărți pe Amazon, ai șansa să vorbești la telefon cu Mihai Șora, primăvara incepe să-ți zâmbească, motanul iți sare languros in brațe, e păcat să iți innegurezi sufletul cu mizeriile/găinăriile vieții literare. Pe de altă parte – Mona Muscă m-a invățat asta – nu am nici obsesii de secretoman.

Eu in calitate de critic literar am incercat să mă comport ca un arbitru de fotbal (firește, nu ca un arbitru român). Fluier fault, arăt cartonașe, nu inchid ochii la offside. Nu am aversiune față de nimeni, dar nici nu cocoloșesc pe cineva. Imi amintesc că anul trecut la decernarea Premiilor ASB (am făcut parte din juriu), Gabriel Chifu a venit la mine și mi-a reproșat că sunt singurul om din România care nu a scris cu entuziasm despre cartea sa. I-am explicat că asta am văzut eu in respectiva carte. Poate am văzut greșit, poate toți ceilalți au văzut mai bine, dar buna mea credință a fost totală și cred că maxima considerație pe care un critic o poate arăta autorului despre care scrie este să spună sincer exact ceea ce crede despre cartea respectivă. Nu știu ce a ințeles. Și, de fapt, nici nu mă interesează. (aprilie 2010)

Ioan Marchiș

Ioan Marchiș (n. 12.03.1955, Bârsana, Maramureș) e absolvent al al Academiei de Arte Plastice “Ion Andreescu” Cluj (1981). Doctorand in filozofie. Artist plastic, eseist.

Ar trebui să definim structura plastică arhaică printr-un ansamblu de forme funcțional-simbolice cu acces direct la arhetip, forme a căror incărcătură simbolică face parte implicit din universul imperativ al zonei materiale și spirituale a omului in structurile lui primordial-culturale, chiar dacă ele se prelungesc in sfera feudală sau modernă a istoriei. Așa incât nu trebuie, dintru bun inceput, considerate forme materiale inventate de om, funcționale sau nonfuncționale (estetice, decorative, magice etc.), pe bunul motiv că nici o formă arhaică reală nu are doar o incărcătură formală sau doar una simbolică (magică, decorativă, estetică nonfuncțională), ci sensul acestor forme conviețuiește in sincretismul originar și universal, unde fecunditatea lor inseamnă virtualitate, potența și actul lor existențial, expresiv-spațial, nefiind decât o latură dezvăluită a cunoașterii lor. “Structura plastică arhaică” dă seama despre o ramură emblematică a dimensiunilor umane in sens material și spiritual, sensul lor simbolic nefiind decât o ecuație mult prea incompletă la sfera extinsă a existenței culturale a acestor comunități. Deși funcționează ca o parte dintr-un intreg, acest fel de structură plastică reușește in sfera simbolic-culturală să sugereze și să simbolizeze un “microunivers” intr-o comuniune organică cu “marele corp” al intregii lumi cultural-simbolice a omului primordial, nu in ordinea primitivă a termenului, ci in ordinea măsurii in care acest fel de cultură nu presupune “proteze” umane: mașina, calculatorul, aparatele de uz casnic sofisticate, intr-un cuvânt prelungiri ale corpului uman fizic și mental ca o entitate ce tinde spre perfecționarea modalităților umane casnice de acțiune. Prin acest fel de proteze umane, omul modern se retrage incet din cosmos, din chiar cosmosul propriului trup, in cosmosul perfect și tot mai sărac al creierului lui rațional, tot mai rațional, cu toate că in aparență el agresează fizic spațiul inconjurător, mediul in care trăiește, atât cel fizic, cât și cel moral. In prima fază, omul vedea mediul inconjurător ca pe propriul său trup – voia să umanizeze universul, să posede corporal spațiul. In faza a doua, modernă, omul iși construiește “proteze” pentru expansiunea sa strict fizică, pentru a se putea retrage comod in confortul strict cerebral. Omul modern iși ucide imaginația cosmică, urmărind inlocuirea puterii lui directe asupra obiectelor cu potența steril-cerebrală a mașinilor, fără a calcula insă efectul inerent de instrăinare pe care acest demers il presupune. Omul insuși este ambiguitate intre concept și realitate, intre nume și obiect, intre spiritual și material, concret și imaginar.

Poarta, și aici putem include modelul porții maramureșene, este simbol al ambiguității fecunde in care contrariile coincid. Poarta oferă reconfortarea pentru că definește un sens imbogățit de conviețuirea contrariilor, oficiind trecerea, oferind ritualul complet al recuperării. Poarta este un element simbolic ce se sacrifică pe sine pentru a conferi posibilitatea trecerii, a racordului intre contrarii, simbolizând căldura primordială ce unește contrariile, le articulează și le dă rost. Poarta instituie ritualul. Ea este opusul Stâlpului ca structură spațială și ca sens. Este inutil să elucidăm mai departe infinitele sensuri ale acestui simbol fără a cobori intr-un exemplu concret cum este cel al porții maramureșene, a cărei specificitate este organizarea unui spațiu al porții incastrat de patru stâlpi de lemn.

In mod ideal, Poarta este spațiul zero al zonei spațiale A, in momentul când această zonă trece in zona B (Poarta fiind momentul zero al ambelor capete de zone spațiale). In mod real Poarta cu patru stâlpi organizează un “spațiu poartă”, numit de Mircea Eliade “spațiu sacru”, spațiu al ambiguității fecunde a contrariilor. Acest mod de concepere a Porții, ce duce la prelungirea spațiului simbolic in spațiu fizic, produce concentrarea spațiului real in sensul in care in spațiul porții “inăuntrul” sau “afară” iși intârzie ființa in poartă, iși prelungește agonia, iși indulcește chinul și spaima de a deveni altceva, adică opusul lui. Dilatarea acestui spațiu simbolic, mai precis intrarea lui in spațiul real, dă naștere unui loc sacru, unui spațiu in afara spațiului, unui spațiu semnificativ. Acest spațiu conferă psihicului odihnă, căci in spațiul porții nu suntem nici inăuntru, nici afară, suntem “in poartă”, adică pe buza timpului, in locul in care timpul se intersectează cu spațiul și se anulează reciproc din senzație de prea-plin. In această clepsidră, care este Poarta, spațiul profan se concentrează intr-atâta incât să ofere timpului puteri magice de retrăire, de anulare a ireversibilității lui, conferind gândului putința de a ființa in real, de a intârzia in lucruri, vertebrând acolo un limbaj epurat de orice podoabă, un limbaj semnificativ al inceputului. In Poartă, atât zeul, cât și omul se pot odihni “de sine”.

Acest spațiu concentrat al Porții intârzie pașii noștri in cumpăna trecerii obligând timpul să se dilate pentru a oferi posibilitatea de a alege. Căci aflați in poarta cu patru stâlpi nu suntem nici inăuntru, nici in afară, secunda trecerii, dilatându-se, dă posibilitatea reintoarcerii, a eventualei corectări a intenției. Astfel, ca răspuns, secunda dilatată oferă spațiului putere metafizică. Nu din lipsă de curaj, nu de teama lumii de partea cealaltă a porții intârziem in Poartă, ci din nevoia de impărtășire, din ambiguitatea dătătoare de metafizică, oferind spațiul necesar impodobirii gândului. Aici, in poartă, se naște gramatica lucrului și a gândului, comuniunea lor. Aici, energia materiei devine gând. Căci ce e altceva este Poarta decât simbolul omului in consens cu cosmosul, căci ce e altceva acoperișul ei decât cerul, iar pragul – pământul? Omul o sfințește și se lasă sfințit de ea. El este Poarta prin care transcendența se ontifică prin unica ei posibilitate de a cădea in ambiguitatea materie-spirit, adică OM. (februarie 2010)

Stefan de Fay

Daca intentionati sa va petreceti concediul de odihna pe Coasta de Azur, nu ezitati sa-l cautati pe Consulul Onorific al României la Nisa, Stefan de Fay. Veti avea ocazia sa intâlniti unul dintre putinii oameni care mai vorbeste astazi despre patriotism, cu inflacarare si caldura.

Pentru ca distinsul cititor sa aiba o imagine cât mai clara despre Stefan J. Fay, as incepe prin a reda textul profesiunii sale de credinta: “Primul – si cel mai puternic atribut al apartenentei la un neam tine de cultura in care traieste omul. Eu nu-s român prin sânge, ci prin cultura, prin limba. Limba si cultura mi-au dat mie Patria. Ele m-au facut român. Pe Tata, la rascrucea marilor intrebari pe care le punea istoria, l-a facut român optiunea pentru dreptatea cauzei românesti in problema Transilvaniei. Pentru el, dreptatea i-a impus atitudinea. Pentru mine nu a existat chestiunea alegerii. M-am nascut intr-o cultura, intr-o limba, intr-o priveliste dominata de aceasta limba ale carei farmec si bogatie transcendentala le-am simtit din copilarie; nu pot sa le apartin decât lor, adica României. Stiu ca aceasta Românie este asediata fara incetare de toti dusmanii si chiar prietenii ei, dar nu ma voi preda celor care incearcaa a-mi jefui ori denigra Patria.”

Textul acestui credo se gaseste, cel putin pentru Tata, la capatul unui foarte lung periplu al familiei. Fiecare dintre noi purtam in sufletul nostru istoria familiei din care coborâm. Prin cine stie ce “capricii” ale destinului, de unele personaje istoricii si genealogistii s-au ocupat si astfel, marturii despre ei au ajuns pâna in zilele noastre. Dar si alte familii pot avea o istorie la fel de bogata, daca nu chiar mai bogata si uneori mai onorabila decât familiile care s-au bucurat de atentia istoricilor. Asa ca, in timp, unii vor fi descoperiti si vor deveni celebri, iar altii, acum celebri, vor intra in uitarea cu care luptam prin tot ce facem, fiecare pentru familia sa si pentru descendentii sai. Asa au facut Stefan J. Fay, Tatal meu, asa a facut Voica, nascuta Bogdan, Mama mea, asa voi face si eu, asa vor face, sunt sigur, si copii mei.

In cazul familiei noastre, trebuie sa aduc trei multumiri pentru scoaterea ei din uitare. In primul rând, Tatalui meu, Stefan J. Fay, scriitor, care intre 1942 si 1997 s-a preocupat de strângerea informatiilor documentare pentru a scrie istoria familiei; apoi o contributie importanta a adus-o prietenul nostru, genealogistul si profesorul universitar dr. Mihai Sorin Radulescu; de asemenea trebuie sa multumesc genealogistilor francezi, si sunt multi acestia, care, fara sa avem vreun contact direct cu ei, s-au preocupat de genealogia familiei noastre aducând la suprafata nume si date care coboara departe in timp; sunt cei de pe situl Geanet.fr.

Deviza familiei noastre este “Par toute voie chemine” care ar putea fi tradus cu “Pe orice drum imi gasesc calea”. Inceputurile familiei le gasim, atât dupa Tata cât si dupa Mama, foarte departe in negura timpului. Dupa Mama, familia se trage din vechea familie Bogdan, a descalecatorului din Moldova. Din partea Tatei, familia vine din Franta, iar numele provine de la cel al localitatii care, inainte de cruciade, se numea FAYUM.

De-a lungul vietii, acumulam cunoastere, relatii si experienta de viata pe care avem datoria, dar si dorinta, de a le transmite atât copiilor cât si celor care sunt interesati. In ce ma priveste, pot spune ca am acumulat extrem de multe din toate acestea. Am fost un privilegiat. Gratie parintilor am mostenit, veritabil tezaur, o istorie exceptionala. Am trei baieti (toti trei vorbesc româneste) carora incerc sa le transmit tot ce pot cu fiecare ocazie care mi se iveste. si vad ca toti trei sunt inscrisi pe panta reusitei: Stefan, cel mai mare dintre ei, este Consilier personal al unui Ministru din Franta, Sergiu urmeaza cursurile de pregatire pentru examenul la scolile superioare franceze, iar Pierre este in primul an de liceu. Dar cum disponibilitatea imi este mult mai mare decât atât si cum ei i se adauga o alta dimensiune mostenita prin educatie si, as zice, chiar genetic, numita patriotism (cuvânt pe care, din mare pacat, multa lume il considera prafuit si chiar jenant sau rusinos de afirmat), atunci când mi s-a propus sa fiu Consul Onorific al României la Nisa, sperând ca voi avea ce face in aceasta functie, am acceptat.

Mai exista, insa, si un alt motiv pentru care am primit aceasta onoranta functie, motiv mostenit mai intâi prin educatie si apoi prin convingere; il citez pe Tata: avem o datorie fata de tara care ne-a dat limba si cultura. (februarie 2010)

Grete Tartler

Grete Tartler este scriitoare, traducătoare, orientalistă, diplomată, membră a Uniunii Scriitorilor din România.

Poezia, care nu se află sub controlul nostru, ne vizitează mai ales în momente de întrebări, de neliniște. Am citit de curând un studiu al unui neuropsiholog și poet englez (John Haldane) despre faptul că poezia activează aceleași părți ale creierului care sunt tulburate când un copil e despărțit de mama sa. Ea stă în emoția unui puternic sentiment de separare, de dor. Atunci poți scrie lucrurile care surprind acel fior – dar mai târziu, judecata decide dacă rămân ca atare. Întotdeauna mi-am publicat poeziile la mult timp după ce au fost scrise, așa că voi publica într-o zi și ce am scris în ultimii ani. Dar între timp mi-a devenit limpede că tristețile unui om care a trecut prin viață nu au aceeași rezonanță ca melancoliile unui tânăr. Khalil Gibran are un vers despre ploaia ce cade cu alt sens pe muguri decât pe frunze îngălbenite. Totuși, zic eu, dacă e să dezvoltăm metafora: o frunză galbenă strălucește, încă, la soare, are chiar personalitate, contur, altfel decât masa amorfă a frunzișului văratec. Cum întotdeauna mi-am dorit să scriu lucruri vesele, înviorătoare, m-am îndreptat spre copii, cărora le poți spune glume, luându-i în același timp în serios. Gluma e o formă permisă pentru a ne scoate din suflet o durere, e o oază unde jocurile de cuvinte, umorul, fantezia, dar și înțelepciunea se îmbină, aducând împrospătare. Cândva am scris primele cărți pentru copii stimulată de jocurile în propria familie, acum scriu și pentru copiii ascunși în noi, cei obligați să “creștem” (mi-a plăcut mult că în limba greacă nu există deloc verbul “a îmbătrâni”, ci doar “a crește”, “a te face mare”). Modelul meu rămâne Mozart, care la suprafață pare voios, simplu și strălucitor, dar care ascunde straturi nesfârșite în profunzime. Cred, de altfel, că în această epocă a grabei, a internetului și răsfoirilor, copiii rămân cei mai serioși cititori, mai ales dacă-i considerăm egalii noștri, minți strălucite. Cât despre cei care ignoră literatura pentru copii, ori n-au dat încă peste astfel de literatură bună, ori nu mai sunt ei înșiși deloc copii.

S-a investit și la noi în ultimii ani în diplomația culturală, situația e cu totul alta decât în urmă cu douăzeci de ani. Dar acum lucrurile curg de la sine, nu mai e nevoie de atâtea eforturi diplomatice pentru a face cunoscute valorile; a crescut o nouă generație, care e la fel de “acasă” oriunde în Europa ca și în România: forța de afirmare a acestor tineri, care nu sunt doar români, ci și membri ai Uniunii Europene, are cu totul altă anvergură.

Ca în orice domeniu, influența globalizării se simte și în literatură: scriitorii își pun ștachete mai înalte, “concurând” cu colegi din întreaga lume; e bine că își pun ștachete înalte, dar poate nu e atât de bine că pierd din culoarea locală. E bine că pot publica la reviste literare internaționale, dar poate nu e așa de bine că multe dintre revistele literare românești sunt pe ducă. Din fericire există internetul, unde o revistă literară se menține cu costuri mici. Se poate discuta și despre problema didactizării – editurile românești încep să aibă pretenții și politici legate de cele din alte țări. Universitățile încep să aibă (sau ar trebui să aibă) mai mulți profesori de talie internațională, copiii au la îndemână cărți din toată lumea …

Scriitorii n-au dus-o niciodată prea bine; e neplăcut că se vând cărți mai puține, dar până la urmă contează ca ele să ajungă la cine trebuie. Criza ține de mersul economiei la nivel macro, așa că un scriitor nu prea are ce să facă decât să-și cultive grădina, la propriu și la figurat. Cei care au curajul să intre în politică s-o facă și să nu se lase, să încerce să dreagă lucrurile pe această cale; iar cine rămâne doar la uneltele sale să încerce să creadă că scrie pentru cititorii tuturor timpurilor. Au scris unii și în închisoare sau în lagăre de concentrare, au scris unii în comunism, când se lua lumina, totul e să ai încredere în tine și în vocația ta. Din păcate, pentru cei care nu mai sunt tineri nu prea sunt soluții, societatea fiind “recunoscătoare” ca întotdeauna. Însă pe aceste meleaguri oamenii au trecut prin atâtea, încât au devenit înțelepți… (august 2010)

Răzvan Voiculescu

Razvan Voiculescu a plecat din România la finele deceniului opt, a absolvit Institutul de Arte Plastice din Copenhaga, s-a specializat in grafic design si fotografie la Colegiul de Arte Vizuale din New York.

Traim intr-un secol al vizualului (si din pacate mai putin al literei). Astfel, si fotografia a “obtinut” noi valente. Bine? Rau? Nu ma pot pronunta. Dar se manipuleaza multa fotografie lipsita de continut, cel putin la noi. Fotografie care are si trecere la marele public. Nu avem o cultura a acestei arte; “poza” si “fotografia” sunt de multe ori intelese ca sinonime.

Tot ce fotografiez, inclusiv subiectul Romania, este cat se poate de real. Nu retusez, nu ma feresc de realitatea imediata, nu caut sa fotografiez neaparat pe timpul desfasurarii Sarbatorilor, astfel ca oamenii sa fie mai voiosi si mai bine imbracati. In fotografiile mele, Romania este cea de langa noi si din noi… cel putin cu referire la Romania, imortalizez disparitia satului romanesc (proces identic, ca fenomen, daca ne gandim la Europa de Vest a anilor 50). Curaj? Nu vad curaj in acest act. Numai un simt a observatiei perpetuu “deschis” si un accept inerent al acestui fenomen. (aprilie 2010)