DA

Scriitorul austriac Thomas Bernhard (1931-1989) a avut parte de o celebritate cu totul aparte. Premiat si defaimat, laudat si hulit, el s-a aflat mereu in prim planul atentiei, ceea ce de altfel nu si-a dorit. Cu o consecventa uimitoare, Bernhard nu permite niciodata cititorului sa-si reprime anxietatile privitoare la lucrurile “ultime” – moartea, nebunia, monotonia vietii, batranetea, imposibilitatea cunoasterii. Ca si Bernhard insusi, care a avut o copilarie traumatizata si a suferit toata viata de o boala pulmonara grava, majoritatea figurilor sale sunt niste marginalizati, oameni incercati de boli fizice si psihice. Pozitia de outsider, precum si dorul de a se integra in comunitate, de a ajunge la sufletul oamenilor si de a stabili relatii durabile, caracterizeaza atat persoana lui Bernhard, cat si opera sa. Nici scurtul roman Da nu face exceptie in aceasta privinta.

Traducerea acestei opere in romaneste, la editura Paralela 45, ofera pentru prima oara publicului larg de la noi posibilitatea de a face cunostinta cu acest autor – emblema a literaturii austriece postbelice, alaturi de Peter Handke. (Un prim pas pe romaneste – destinat insa fatalmente unui numar restrans de norocosi – a insemnat montarea piesei sale Creatorul de teatru, cu Marcel Iures in rolul principal.)

Personajul principal al romanului, narator la persoana I, este un cercetator retras la tara, care s-a izolat complet in casa lui de dragul muncii sale stiintifice. El isi da seama prea tarziu ca aceasta izolare radicala l-a dus in depresie profunda. Intr-o proza de o acuitate si sinceritate extreme, cartea ne confrunta cu starile sufletesti ale naratorului, care ating deseori scepticismul, mizantropia si resemnarea. Insusi raspunsul din titlu, Da, este afirmarea unei negativitati. Pentru ca “da” raspunde unul dintre personaje la intrebarea naratorului daca ar vrea sa se sinucida, dar, in acelasi timp, povestea care ii leaga pe cei doi vorbeste si despre acceptarea si asumarea tuturor suferintelor si frustrarilor din care e facuta viata.

Iata una dintre reactiile la aparitia lui Da, in 1978: “Daca exista o literatura contemporana de limba germana care poate rezista comparatiei cu Musil si Kafka: asta este!” (Andreas MA1ller)

Imi spusesem adesea ca nu am voie sa-mi ingadui si sa-mi permit ca la fiecare moment de deprimare sau disperare sa alerg la Moritz pentru a ma descarca, insa tot mereu am ignorat aceasta hotarare. Ospitalitatea acasa la Moritz era cea mai desavarsita, firea sotiei lui Moritz, a mamei lui Moritz, felul in care intreaga familie Moritz traia fusesera pentru mine refugiu. Mereu, chiar si in situatia ce parea a nu-mi oferi nici o scapare, gasisem protectie acasa la Moritz. Insa nu trebuie sa profit de bunatatea si de posibilitatile acestei bunatati, imi spuneam tot mereu si, uneori, ma stapaneam si nu ma duceam la Moritz. Dar in respectiva dupa-amiaza imi fu inevitabil sa nu caut sa ajung acasa la Moritz, dupa cum, asa cum am spus, saptamani intregi nu-i mai calcasem pragul, astfel ca familia Moritz a fost cu atat mai infricosata, pesemne de starea mea, intrand in casa lor, caci fireste vazusera in ce stare ma aflam. Eu insumi aveam sentimentul ca eram pierdut si astazi nu mai stiu chiar deloc cum de am ajuns prin padure acasa la Moritz. De-a lungul vietii am depasit adesea limita nebuniei si a dementei, insa in acea dupa-amiaza nu mai credeam ca mai exista cale de intoarcere. Vorbeam si iar vorbeam, brutalizandu-l neincetat pe Moritz in timp ce insistam cu explicatiile si asta in modul cel mai josnic. Insa Moritz mi-a ingaduit toate acestea, asa cum adesea imi ingaduise sa-i aduc jigniri verbale din cele mai ordinare, caci inca de la inceput avusese o oarecare simpatie pentru mine. Lasandu-ma sa vorbesc, credea el ca ma voi linisti, cunostea acest proces. Dar, in respectiva dupa-amiaza, cu siguranta ca totul se agravase in cel mai rau mod cu putinta. Totul era altfel ca alte dati si nu ma linistisem nici macar dupa mai multe ore. In loc sa-mi recapat linistea ca altadata, puteam sa mai ating doar pragul nebuniei, ma gandii eu atunci. Tocmai in acel moment se auzira pasi in vestibulul casei lui Moritz, elvetienii intrasera si aparusera deja in birou. Daca elvetienii nu ar fi intrat in acel moment in casa lui Moritz si in biroul acestuia, probabil ca in acea dupa-amiaza as fi innebunit. Asa insa, am fost si eu inclus in discutia imediat inceputa intre elvetieni si Moritz, in care era vorba doar de cumpararea unui teren de catre elvetieni si despre casa de beton ce era deja in constructie pe acel teren si despre care elvetienii sustineau ca ar fi ultima dintr-un lung sir de locuinte pe care le-au avut de-a lungul vietii. Elvetianul ii explica tot mereu lui Moritz despre posibilitatile avantajoase de a trece ilegal peste granita lac de barca, din Elvetia in Austria, si despre planurile sale referitoare la izolatia termica din viitoarea sa locuinta si cate zavoare vor fi insurubate la ferestrele si usile casei si de ce a comandat grinzi otelite pentru ferestrele dinspre padure si de ce a construit el insusi o usa automata pentru garaj. Ei, tovarasa sa de viata si el, calatorisera doi ani de zile in zadar prin Austria in cautarea unui teren pentru casa lor si, tocmai cand renuntasera deja la a mai cauta, dadura peste anuntul lui Moritz din Neue ZA1rcher Zeitung, gasind astfel ceea ce cautasera de atata vreme. (…) …elvetianul si tovarasa sa de viata cumparasera acel teren din spatele cimitirului, care deja de mai bine de un deceniu nu-si gasise cumparator, caci avea o pozitie dintre cele mai dezavantajoase cu putinta pe care si-ar fi imaginat-o cineva si, pentru o pozitie atat de dezavantajoasa, fusese vandut de catre Moritz elvetienilor cu un pret extrem de ridicat. Ceea ce intentionau elvetienii cu terenul era in orice caz clar, atunci cand facusem cunostinta cu ei, sa locuiasca acolo unde nimeni altcineva nu voia si nu vrea sa locuiasca, elvetianul pronuntand de mai multe ori, glumind sau nu, cuvantul amurgul vietii, inca il mai am in minte si il aud clar. El si tovarasa sa de viata ar fi satui ca la cateva luni sa schimbe locuintele si casele, ar fi venit momentul pentru el, constructorul de centrale energetice, sa se stabileasca definitiv undeva, acest loc ar fi aici si nicaieri altundeva, alegerea fiind bine intemeiata. Amandoi s-ar fi gandit la tot ceea ce privea locul acesta. Asa cum zicea elvetianul, vietile amandurora condusesera in mod consecvent spre acest loc. Ar mai avea de incheiat doar o singura lucrare, o centrala energetica in Venezuela, odata cu terminarea acestei lucrari cariera sa luand sfarsit. Doua, trei mari calatorii in America de Sud, spuse el, apoi odihna. Se gandea la o gradina de legume in jurul casei sale, nici prea mare, nici prea mica, la un scaun pliant la soare, la un caine pentru paza casei si la o pisica drept companion pentru tovarasa sa de viata. (…) Impresia mea era ca acea casa, ce era desenata pe planul elvetianului, arata ca o uzina energetica si intr-adevar, atunci cand am vazut-o in realitate, mi-a facut impresia unei uzine energetice, era opusul oricaror inchipuiri ale unei locuinte, producand, asa cum era de asteptat, o senzatie de refuz, era totul, insa mai putin o locuinta pentru viitori pensionari, mai degraba un panzer de beton pentru o masina care lucreaza in interiorul acestuia si care nu are nevoie nici de lumina si nici de aer, asa arata pe dinafara. Era evident ca elvetianul isi schitase locuinta, pe care o desemna mereu drept ultima sa locuinta, intocmai centralelor sale energetice pe care le construise in toate colturile lumii. Cine ar fi studiat planul mai indeaproape ar fi remarcat o multime de incaperi, in care nu ar fi voit sa locuiasca niciodata si sub nici un pret, insa elvetianul era convins ca schitase locuinta ideala, ale carei costuri depaseau toate inchipuirile de costuri obisnuite in tara, determinandu-l pe Moritz sa intrebe cat exact l-ar costa pe elvetian locuinta, dar elvetianul nu numi nici o suma. Totul la si in acea casa trebuia sa fie solid, deci cele mai bune materiale, cei mai alesi meseriasi. Era clar ca o astfel de casa trebuia sa coste mult. Insa, contrar acestor planuri, elvetianul era de o meschinarie de-a dreptul respingatoare, zgarcenia fiind cu siguranta caracteristica sa primara. Dupa ce termina in cele din urma cu explicatiile referitoare la constructia casei sale, facand cateva complimente referitoare la mobila din camera cu dosare Leitz a lui Moritz, golindu-si in timp ce explica planul paharul de bere ramas inca plin, el si cu tovarasa sa de viata se despartira de familia Moritz si de mine si coborara in vestibul insotiti de Moritz, care ii asigura cu aceasta ocazie de tot sprijinul posibil din partea sa privitor la constructia casei elvetianului. Elvetianul ar putea sa se bizuie pe el, pe Moritz, in orice privinta, spuse Moritz jos in vestibul, auzisem asta pana la primul etaj si pana sus in camera cu dosare Leitz. De-abia plecasera elvetienii, ca Moritz urcase deja din vestibul spre mine, eu gandindu-ma ca tovarasa de viata a elvetianului acceptase imediat propunerea mea de a merge impreuna in padurea de pini. Convenisem cu putine vorbe ca a doua zi, in jurul orei cinci, sa mergem in padurea de pini, spunandu-i ca o voi lua de la pensiune, elvetianul fiind la acea ora pe drum, si ca pentru plimbarea prin padurea de pini sa incalte pantofi rezistenti si sa se echipeze si in rest mai calduros ca de obicei, caci in padurea de pini, daca a plouat ca si acum, pentru mult timp, e frig si noroi. Aveam sentimentul ca ii facusem o propunere bine venita. Deja la scurta vreme dupa ce elvetienii plecasera, ma despartisem la randul meu de Moritz, indreptandu-ma prin padure acasa. (…) Atunci cand am vrut sa o iau de la pensiune pe tovarasa de viata a elvetianului – numita de toata lumea din partea locului drept persana si, deci in mod corect, nu elvetianca, de asemenea tot astfel o numii si eu si o voi numi astfel si mai departe -, catre ora cinci, asa cum ne intelesesem, fireste ca inca nu era gata, intocmai ca orice femeie, care nu este gata niciodata la ora stabilita, acest fapt fiindu-mi atat de cunoscut, iar cu persana mi se intamplase la fel; in timp ce ma asezasem jos in salon, intrand in discutie cu proprietareasa pensiunii despre mobile vechi, apoi insa, tot mai mult despre agricultura pe care o practica barbatul sau si, deci despre afacerile ei, acceptand invitatia proprietaresei de a bea un pahar de bere, ma gandii la relatia persanei cu tovarasul ei de viata, tot mereu incurcat in discutia cu proprietareasa si reluand in repetate randuri aceasta discutie si in acelasi timp propriile mele ganduri, vrusem sa-mi fac o imagine mai exacta a relatiei dintre elvetian si tovarasa sa de viata, ceea ce nu a dus la nimic, astfel incat totul referitor la cei doi si la relatia lor trebuise sa-mi ramana neclar, neputand avea nici macar cea mai vaga idee despre cei doi, caci ii cunoscusem abia cu cateva ore in urma, in imprejurari ce mi-au oferit putine informatii despre ei, tot mereu incercam sa aduc lumina in intunecimea relatiei lor, insa in zadar si nici nu folosisem posibilitatea de a o chestiona pe proprietareasa despre cei doi, caci mi se paru inadmisibil, n-ar fi insemnat nimic altceva decat a profita de o posibilitate si probabil ca as fi aflat de la proprietareasa chiar foarte multe despre cei doi, ma gandii, totusi nu adevarul, caci proprietareasa nu ar fi avut sa-mi comunice decat lucruri mai mult sau mai putin senzationale, ceea ce nu as fi vrut sa aud, proprietaresele de pensiuni flecaresc de cele mai multe ori indiscretii si, in orice privinta, neadevaruri despre oaspetii lor, o stiam, si de aceea ma abtinusem si nu am chestionat-o pe proprietareasa chiar deloc despre elvetieni, desi ea astepta ca sa o intreb ceva referitor la cei doi, iar pe cat se straduia ca tema discutiei sa fie afacerile, afaceri ascunse cu gaini si porci, caci langa pensiune se aflau o cocina mare de porci si un cotet de gaini si mai mare, tot atat de transparenta era intentia ei de a putea zice ceva despre elvetieni, in special despre persana. (…) Tocmai in timp ce o avertizam pe proprietareasa ca pentru anul viitor sa nu-si procure mai mult de sase sute de porci, caci prevedeam inainte de toate o depreciere de pret extrem de mare la porci, care ar lovi in primul rand tocmai astfel de ingrasatorii de porci mai mici cum era cea a proprietaresei, auzii cum, deasupra mea, persana mergea in camera sa de colo pana colo, mai repede ca inainte, apoi, iesind in hol spre scari. Putin timp mai tarziu se afla in salon, eu ma ridicai si iesiram din pensiune. Proprietareasa ne privi chiar ciudat. In discutia mea cu aceasta avusem avantajul ca, tocmai dimineata devreme citisem asa numitul Ziar agricol, la care eram abonat si pe care-l primeam saptamanal, in fiecare vineri, de la postas, fireste ca astfel eram mereu cat se poate de informat despre tot ceea ce privea agricultura; pe de o parte aveam la dispozitie ziarul agricol, pe de alta parte, propria-mi minte, de aici si cele mai bune concluzii ale mele despre agricultura si era imperios necesar sa studiez acest ziar agricol, daca voiam sa ma intretin cu localnicii, aproape toti erau interesati in mod exclusiv de agricultura, din care traiau, o alta discutie, in afara de agricultura neexistand, cu exceptia faptului ca se mai vorbea de asemenea despre femei si despre straini. Aceasta regiune este chiar si astazi, in asa-zisa era puternic industrializata, exclusiv agricola, in toate doar agricola, deci orientata agrar. Acesta a fost si motivul hotarator, pentru care m-am retras aici, in momentul in care devenisem deodata satul de permanentele calatorii, eu insumi fiind surprins de asta, starea de a schimba la fiecare cateva zile sau saptamani domiciliul, practic nefiind intr-un loc mai mult de doar cateva zile sau saptamani, nu mai putea tine, mai ales pentru ca voiam sa avansez in munca mea stiintifica, munca mea avand nevoie de un domiciliu stabil, iar, din intamplare, prin intermediul unui prieten, cu care Moritz facuse afaceri deja cu douazeci de ani in urma, l-am cunoscut pe acesta si Moritz mi-a intermediat casa, tot astfel precum, zece sau doisprezece ani mai tarziu le intermediase terenul elvetienilor, insa este clar ca eu ii platisem lui Moritz pentru casa mea un pret scazut, la fel de nerusinat de scazut precum pretul ridicat platit de elvetieni pentru terenul lor, in cazul meu era, fara indoiala, cel mai scazut pret, in cazul elvetienilor, fara indoiala, cel mai ridicat, desi, in ceea ce priveste casa mea, nu putea fi vorba de o casa, ci de o ruina, ce nu mai avea nici macar usi si ferestre, nici macar tocurile usilor si ale ferestrelor si, intr-adevar, un localnic ar fi platit si mai putin pentru aceasta ruina, dar un localnic nu ar fi cumparat aceasta ruina, pentru asta a trebuit sa apara un orasean ca mine si sa se stabileasca acolo. In realitate, casa mea, asa cum am cumparat-o, nu era altceva decat un acoperis gaurit, deja aproape pe de-a-ntregul putrezit, peste ziduri faramicioase, chiar daca uriase. Eram insa destul de tanar pentru a face acea ruina locuibila, propunandu-mi ca in decurs de un an sa fac din ruina o locuinta, cu propriile mele maini. Bani aveam atatia cat sa spun ca n-aveam deloc, si am facut atatea datorii pe cat era posibil fara sa stiu cum si cand le voi putea achita, insa acest gand nu ma preocupase, important era ca aveam un loc doar pentru mine in lumea asta, ce putea fi ingradit si izolat si in care sa pot sa ma dedic pe deplin muncii mele pe teme de stiinte ale naturii. Nici un om nu poate banui ce a insemnat ca din aceasta ruina sa fac o cladire locuibila, hidroetansa. Insa asta e o alta poveste. Ceea ce am vrut sa spun este ca ma oprisem asupra acestei regiuni, caci aceasta ramasese intr-adevar cu mult in urma, neatinsa inca de asa-zisul progres, oferindu-mi posibilitatea de a ma concentra exclusiv asupra mea si asta inseamna asupra muncii mele, ceea ce nu ar fi fost posibil in nici o alta regiune, fie ea si una care sa fi corespuns la suprafata reprezentarilor mele despre o regiune ce mi se potriveste, iar aceasta regiune prezinta intr-adevar asemanari, chiar aceleasi structuri ca regiunea din care provin eu, caci regiunea in care doream sa ma retrag pentru a inainta cu stiinta mea trebuia sa fie regiunea din care provin. Pana si oamenii de aici, unde, dupa cum am mai spus, ajunsesem intamplator, erau asemeni celor din regiunea mea, tot atat de duri si de reci, iar, daca era cazul, josnici, marsavi si neinduratori fata de oricare intrus. Insa desigur ca nu se epuizau doar in caracteristicile lor nenorocite si diabolice. Poate ca oamenii din aceasta regiune sunt inca si mai cruzi decat cei din regiunea mea natala, poate chiar mai reci si mai infami. Insa e clar ca strainul care vine intr-o regiune ce-i este complet necunoscuta si printre oameni complet noi ii resimte pe acestia mereu ca mult mai reci si mai infami decat sunt in realitate. Insa parerea mea nu s-a moderat intre timp, desi traiesc in regiunea asta de mai bine de un deceniu. Trebuie sa admit ca, oricare strain are aceleasi impresii si senzatii cand vine aici, probabil ca si elvetienii resimtisera deopotriva astfel de senzatii, insa, fiind in doi, mai atenuate, desi persana ar fi trebuit sa resimta aceleasi senzatii, pe care le resimtisem la randul meu, caci aveam firi asemanatoare, spre deosebire de elvetian, om cu pielea groasa si capul tare. Felul in care persana se imbracase pentru plimbarea in padurea de pini era miscator. Pe cap purta o palarie barbateasca, iar in picioare avea niste cizme de cauciuc, tot barbatesti, pe care, ma gandii eu, le imprumutase de la proprietarul pensiunii. Paltonul sau de blana nu era deloc potrivit pentru ploaie, insa ea voise sa faca cu orice pret aceasta plimbare. Ploua atat de tare, incat nici nu puteam ridica bine ochii spre a ne privi, astfel ca pornisem la drum, coborand de la pensiune spre padurea de pini, tacand pentru o buna bucata de vreme si pasind greoi prin frunzisul inundat de apa, ce scotea un zgomot ciudat, dar pe care amandoi il gasiram placut, drept pentru care ne afundaram tot mai adanc in frunzisul noroios, ceea ce nu am fi fost nevoiti sa facem daca am fi mers pe drum, dar noi ignorasem drumul. Atunci cand doi oameni care nu se cunosc si care s-au vazut inainte doar o singura data merg impreuna la plimbare, acestia tac la inceput, o tacere indelungata, mai ales atunci cand este vorba despre un barbat si o femeie. Cine face inceputul, asta e complet deschis. In cazul de fata, eu am fost cel care a rupt tacerea, intreband-o pe insotitoarea mea de unde are cizmele pe care le avea in picioare si de unde are palaria pe care o purta pe cap, iar raspunsul sau imi confirma imediat presupunerea, palaria si cizmele erau ale barbatului proprietaresei. Fusesem sigur de presupunerea mea, mirandu-ma eu insumi de spiritul meu de observatie, caci recunoscusem intr-adevar din prima clipa ca era vorba de cizmele de cauciuc si de palaria proprietarului pensiunii, imi dadusem seama de toate acestea remarcand detaliile de pe palarie si de pe cizme. Cine ajunge sa traiasca destul timp intr-o asemenea regiune si intr-un asemenea loc ca al nostru, fiind destul de atent, reuseste sa recunoasca in scurt timp toate obiectele si stie imediat cui ii apartin toate aceste obiecte, pana si in cazul cizmelor sau al palariilor, dupa cum bine vad, fara a mai vorbi de alte obiecte mult mai batatoare la ochi. Desigur ca eu insumi am fost instruit in mod deosebit si temeinic in a observa si studia, iar din aceasta cauza nu pot trece probabil ca un exemplu general valabil. O astfel de inzestrare a observatiei si perceptiei iti poate aduce pe de o parte, cele mai mari avantaje, pe de alta parte, cele mai mari dezavantaje si este rareori privita cu simpatie, aproape mereu cu antipatie. Un asemenea om, care percepe si observa si vede tot, iar asta fara incetare, nu este indragit, ci mai degraba temut, oamenii ferindu-se de el, caci un asemenea om este un om periculos, iar oamenii periculosi sunt nu doar temuti, ci si urati, astfel ca, la randul meu trebuie sa ma caracterizez drept un om urat de ceilalti. Desigur ca eu insumi consider inzestrarea perceptiei si observatiei mele drept un avantaj extrem de folositor, ce s-a aratat deja adeseori ca salvator de viata. In afara faptului ca-si ridicase gulerul paltonului sau de blana, persana isi mai legase in jurul gatului si un sal de lana, unul foarte fin, englezesc, care probabil costase o gramada de bani si pe care cu siguranta ca persana il cumparase in Londra, presupunere ce s-a dovedit mai tarziu corecta. Aluneca de cateva ori, caci peste tot in padure e abrupt, insa am prins-o la timp. Intre noi nu interveni insa nici o discutie, iar dupa ce o mai intrebasem de unde are salul de lana, o intrebare probabil nepermisa, astfel ma gandisem eu atunci, ajunsesem la concluzia ca ar fi mai bine sa ne intoarcem. Pentru o clipa imi trecuse prin minte sa o iau cu mine acasa, sa-i arat casa mea, apoi ma razgandisem, era prea devreme ca dupa o prima plimbare sa o invit acasa la mine, imi spusesem si-i propusesem sa ne reintoarcem la pensiune si sa ne asezam la o masa sa bem un ceai sau un coniac, ma gandisem eu. De fapt, nu ea era cea care impiedica o discutie sau doar o simpla conversatie, ci chiar eu, caci nu mai eram deloc obisnuit de a fi impreuna cu o asa-zisa persoana spirituala, iar persana era o astfel de persoana spirituala, asta imi fu clar de la bun inceput, spre deosebire de tovarasul sau de viata, elvetianul. Oare ce asteptasem de la aceasta plimbare? Ea se sfarsi prin aceea ca amandoi ne intorsesem la pensiune, uzi pana la piele, asezandu-ne intr-un colt al incaperii. Proprietareasa ne aduse doua pahare cu coniac. Insa nici macar inauntru nu interveni vreo discutie, nici macar o simpla conversatie, caci proprietareasa era mereu prezenta. In asteptarea unei discutii intre mine si persana, proprietareasa se asezase undeva langa bar cu o impletitura in mana, ramanand acolo pentru mai mult timp, cel putin asa avusem eu impresia. Statea si astepta. Intre mine si persana nu interveni insa nici o discutie. Oricum nu mai era nevoie de nici o discutie audibila intre noi, caci ne intretineam deja de mult timp, chiar daca fara a pronunta cuvinte. Ne intretineam tacand, iar discutia noastra era una dintre cele mai incitante, care se poate imagina si toate cuvintele ce ar fi fost pronuntate cu glas tare, insiruite doar pentru auz, nu ar fi putut avea un asemenea efect ca acea tacere. Am ramas astfel asezati in incaperea pensiunii mai bine de o ora, tacuti, insa intr-o stare cu adevarat placuta. Desigur ca proprietaresei, careia probabil ca acest comportament al nostru i se paru extrem de enigmatic, nu-i iesise socoteala. Ne mai aduse pe socoteala mea inca doua pahare de coniac, asezand intre timp cizmele de cauciuc langa soba si agatand palaria la uscat. Apoi atarna si paltonul de blana deasupra sobei, pe una din barnele ce serveau ca uscator. La ce se gandise in acele momente, in timp ce tricota, ar fi fost chiar interesant de aflat. Iti puteai da seama insa din comportamentul ei, din privirile pe care ni le arunca din cand in cand, cat de multe intrebari ii treceau prin minte si de asemenea, cum le gasea imediat cate un raspuns. Un muncitor, care distribuia bere prin sat, intra deodata in incapere, asezandu-se la masa vecina si comandand o bere. Asta facu ca scena sa ia sfarsit. Proprietareasa se ridica pentru a-i turna berea in pahar si pentru a i-o aduce la masa, cand persana rosti primele sale cuvinte. Imi marturisi ca era bucuroasa ca fusese cu mine in padurea de pini. Pentru prima oara dupa multi ani de zile fusese impreuna cu altcineva decat tovarasul sau de viata. Ii fusese pur si simplu imposibil sa scoata vreo vorba pe drum, nu mai era obisnuita. Cat de multe ar fi vrut sa-mi spuna, insa nu o putuse face. In realitate, convietuirea cu tovarasul ei de viata era deja de multi ani la fel de tacuta si laconica. Nici o discutie intre cei doi, nici macar cea mai neinsemnata conversatie. Ani la rand petrecuti mai mult sau mai putin in tacere langa elvetian, un om cu care nu mai avea nimic in comun si, desi nu imi spuse, imi dadusem seama ca nu se mai putea desparti de el. Asta fu toata discutia, caci proprietareasa se asezase din nou langa bar, cu impletitura in mana, tragand cu urechea inspre noi. Persana tacu insa si nu mai spuse nimic, pana in momentul in care isi lua ramas bun. O lasa pe proprietareasa sa-i puna paltonul pe umeri, palton ce intre timp se uscase, si urca spre camera sa. La randul meu, platisem si plecasem spre casa.

* Din volumul in pregatire la editura Paralela 45, in colectia ?Fictiune fara frontiere”. Traducere de Francisca Solomon si Dan Flonta.